Blogul lui Claudiu Târziu

M.R. Ungureanu are misiunea să salveze Dreapta stîngii "democratice"

2012-02-09T17:57:00.001+02:00

Au trecut şapte ani de cînd Traian Băsescu este preşedinte al statului şi toţi atîţia de cînd România este guvernată de o pretinsă Dreaptă (PDL şi PNL în diverse formule de asociere cu PSD, UDMR şi alţii). Timp suficient pentru oricine, darămite pentru nişte analişti politici, să înţeleagă că nici Băsescu, nici PDL şi PNL nu sînt de dreapta, că Dreapta politică încă nu a apucat să guverneze – poate pentru simplul motiv că nu există.

Cu toate acestea, la vechile păcate ale Dreptei de dinainte de comunism sînt contabilizate şi isprăvile celor două formaţiuni cu nume liberal şi apucături dintre cele mai stîngiste.

O seamă de aşa-zişi analişti politici, care mai de care mai interesat în alimentarea confuziei generale şi slujirea propagandistică, pun semnul egal între succesul sau eşecul acestor ecrescenţei feseniste PDL şi succesul sau eşecul Dreptei. În plus conferă principalului partid de guvernare titlul de „Dreaptă democratică”, preventiv, cu intenţia străvezie de a pune sub firma „Dreptei nedemocratice” orice alt partid care s-ar putea defini şi manifesta ca unul de dreapta pe scena noastră politică.

Unul dintre ideologii Dreptei stîngii "democratice", Vladimir Tismăneanu, susţine azi, pe urmele unui alt comentator, Cristian Cîmpeanu, că numirea lui Mihai Răzvan Ungureanu în funcţia de premier este cel mai important pariul politic al lui Băsescu şi că principala sarcină a prim-ministrului este să restaureze credibilitatea dreptei politice.

Poate că ar trebui să le aducem aminte că Dreapta autentică este ataşată în chip fundamental de tradiţie şi deci, la meridian românesc, creştină, organic conservatoare, naţionalistă (ceea ce, atenţie, nu înseamnă rasistă; naţionalişti sînt şi americanii şi nu-şi pun problema „purtităţii sîngelui”), personalistă, comunitaristă, realistă şi responsabilă.

Stînga este exact pe dos: indiferentă religios cînd nu de-a dreptul atee sau antihristică, progresistă cu orice preţ, internaţionalistă sau, dacă vreţi, globalistă, individualistă în forma ei liberală şi colectivistă în extrema marxistă, idealistă (lipsită de aderenţă la realitate, imaginează viaţa în abstract şi încearcă s-o modeleze, în funcţie de acestă viziune, prin inginerii sociale) şi, inevitabil, iresponsabilă.

Avînd aceste repere, să judecăm acum ce este de dreapta în guvernarea Băsescu-PDL, în general, şi în comportamentul public al şefului statului şi a membrilor conducerii partidului. Sifonarea a sute de milioane de euro prin clientela politică? Impozitarea excesivă a muncii? Planul de privatizare şi a ultimelor resurse energetice ale ţării? Susţinerea marilor corporaţii cu interese contrare celor româneşti (v. cazul Roşia Montana)? Încălcarea drepturilor şi libertăţilor civile ale cetăţenilor prin introducerea actelor de identitate biometrice? Tolerarea, cînd nu încurajarea pe faţă a propagandei homosexuale? Punerea României sub controlul financiar al Bruxelles? Îndatorarea masivă a ţării? Propaganda în favoarea cedării suveranităţii naţionale, pentru integrarea României într-un nou imperiu european, Statele Unite ale Europei? Şi lista poate continua.

Nu ştiu cum va guverna M. R. Ungureanu şi nici dacă va reuşi să salveze PDL, dar îi cunosc antecedentele de pe cînd era ministru de Externe, care nu mi-l arată ca om de dreapta şi nici macar ca un slujitor loial al intereselor naţionale.

Ungureanu a văduvit statul român de moştenirea Gojdu, făcînd-o cadou Ungariei. A declarat că România se face vinovată de holocaust. A spus că România ar putea fi un nou land al Austriei, avînd în vedere investiţiile austriece la noi. [Întîmplător sau nu, o companie austriacă puternică, OMV, îi plăteşte soţiei sale, medic de terapie intensivă, un contract de „consultanţă medicală”.]

Ungureanu este poliglot, dar are dificultăţi de traducere din română în română şi afirmă că românii de peste Prut vorbesc o limbă asemănătoare cu româna.

Dacă mai privim şi la componenţa Cabinetului său, împănat cu ucenicii şi calfele liderilor PDL, dintre care cîţiva au parcursul biografic şi IQ-ul asemănătoare cu ale lui Igaş, iar alţii sînt suspecţi prin filiaţie sau prin evoluţia profesională (atenţie la noul ministru al Agriculturii!), parcă n-am avea motive de optimism.

PSD şi PNL trîntesc pentru a doua oară un guvern Boc. Problema de fond rămîne

2012-02-06T11:58:00.013+02:00

Vă invit să citiţi update-urile.

În această dimineaţă, premierul Emil Boc a anunţat că depune mandatul Cabinetului său. Demisia guvernului Boc este o victorie a Opoziţie, nu a străzii. PSD şi PNL reuşesc, pentru a doua oară, în cîţiva ani, să demită un guvern condus de Boc, tot prin acţiune parlamentară. De data asta nu prin moţiune de cenzură, ci prin grevă parlamentară.

În 2009, la precedenta debarcare, Boc a fost desemnat de Traian Băsescu să alcătuiască un nou guvern, care, iată, a rezistat pînă azi.

Probabil că acum nu i se va mai da o şansă, pentru a fi protejată, cît se mai poate, imaginea PDL. Zvonurile indică instalarea unui guvern de tehnocraţi, posibil în frunte cu Lucian Croitoru, consilierul guvernatorului BNR. Croitoru a mai fost desemnat să facă guvernul în 2009, dar a fost respins de Parlament. Acum, PDL şi aliaţii săi deţin o majoritate care l-ar putea impune.

Crin Antonescu şi Victor Ponta anunţă că nu sînt de acord cu un nou "guvern Băsescu" şi că, la consultările de astăzi cu preşedintele statului, vor cere demisia lui Traian Băsescu şi alegeri anticipate. Băsescu însă nu-i Boc. Probabil că Opoziţia va obţine cel mult alegeri parlamentare anticipate, pentru că a devenit clar şi pentru Băsescu că PDL nu se va menţine la guvernare indiferent cînd vor fi alegerile.

Pînă la sfîrşitul anului, se poate ca şi ultima revendicare a "Pieţei Universităţii" să fie îndeplinită: demiterea lui Traian Băsescu. Un Parlament dominat de USL îl va suspenda din funcţie iarăşi, iar de data asta Băsescu nu va mai fi salvat de popor, prin referendum.

Problema de fond rămîne însă. Îi vom fi rotit la putere pe oamenii aceluiaşi sistem, vinovaţi în egală măsură de dezastrul ţării. Pentru ca asta să nu se întîmple, societatea civilă trebuie să preseze Opoziţia şi Puterea (care acum oricum nu mai are mare lucru de pierdut) să adopte o serie de modificări legislative.
Viaţa politică de la noi nu poate fi ameliorată fără schimbarea şi adăugarea unor legi referitoare la înfiinţarea partidelor, finanţarea campaniilor electorale, alegerile uninominale, înlăturarea traseismului politic, reducerea numărului de parlamentari, eliminarea imunităţii parlamentare, restrîngerea imunităţii prezidenţiale, limitarea practicii ordonanţelor de urgenţă şi a asumării răspunderii guvernamentale, instituirea unor mecanisme simple şi eficiente pentru adoptarea iniţiativelor legislative cetăţeneşti, garantarea unor consultări reale cu societatea civilă pe proiectele de lege care privesc drepturi şi libertăţi civile fundamentale.

UPDATE
Cristi Şuţu, jurnalist specializat pe politică, dă ca sigură numirea în fruntea noului guvern a Ancăi Boagiu.

UPDATE 2
Lucian Davidescu face bilanţul guvernării Boc în cinci grafice. Care nu e deloc pozitiv, după cum ar fi vrut să ni-l livreze demisionarul Boc:
1. La începutul lui 2009, impozitarea muncii s-a întors la nivelul lui 2004 (când încă funcţiona impozitul progresiv). Salariul minim este taxat cu 40% iar cele peste medie cu 45,5%, nivelul general fiind de 43%. Acesta este al şaptelea cel mai mare nivel din UE, peste ţări ca Suedia sau Danemarca.
2. Investiţiile străine directe au scăzut cu 80% faţă de vârful din 2008. O mare parte din această prăbuşire poate fi pusă pe seama crizei. Dar nu toată, de vreme ce România a suferit una dintre cele mai aspre corecţii.
3. România a coborât în clasamentele despre competitivitate, uşurinţa afacerilor, percepţia corupţiei şi libertatea presei. În cazul ultimului indicator, raportul RSF din 2012 (necuprins în grafic) indică totuşi o uşoară revenire.
4. Datoria publică s-a triplat, de la 13% la aproape 40%, cea mai mare componentă fiind banii împrumutaţi de la FMI. Costurile pentru buget au crescut însă de numai 2,5 ori, pentru că o parte din dobânzi sunt plătite de BNR.
5. Cheltuielile bugetare au continuat să crească de la an la an, în principal din cauza cauza costurilor cu pensiile. Încasările au scăzut doar în 2009, după care au reînceput să crească, după mărirea accizelor şi a TVA.

UPDATE 3
Băsescu îşi continuă jocul. L-a desemnat premier pe Mihai Răzvan Ungureanu, şeful SIE. Şi amîndoi vorbesc despre interesul naţional. Doamne!...
Vă invit să vă amintiţi:
De ce vrea Basescu un Ungureanu sef la SIE?
Se reface Alianţa DA? Sub bagheta unui agent secret?
Se potriveşte mănuşă acest nou prim-ministru cu planurile lui Traian Băsescu:
Băsescu: Vin la Bruxelles cu grăbire să mă-nchin la o nouă ordine
Încă un mit spulberat: patriotismul lui Traian Băsescu
Dacă se va confirma zvonul că Mihai Răzvan Ungureanu este pregătit pentru a candida la preşedinţia României din partea PDL, putem spune că acest partid şi-a pus cruce pentru totdeauna. În sensul că se va îngropa definitiv, nu că va deveni creştin.

UPDATE 4
Interesant că liderul "micii republici" salută desemnarea lui M.R. Ungureanu drept premier. Deci, acum Mihail Neamţu nu mai are un singur odgon legat de Putere, prin preşedintele Băsescu, ci şi un al doilea, prin prim-ministru. Faptul că Neamţu şi Ungureanu s-au format la şcoala lui Andrei Pleşu - care i-a şi propulsat spre înaltele sfere politice -, poate şi alte iniţieri comune, studiile în Marea Britanie, de pildă, dar şi acelaşi fel de a înţelege Dreapta (ca fiind o dreaptă a Stîngii), probabil că îi face pe cei doi solidari. Sentimentele de amiciţie îi vor face însă sarcina şi mai grea lui Neamţu.

De urmărit de la minutul 26.

LATER EDIT

Băsescu ne vrea "land" în SUE. Ungureanu are pretenţii mai modeste: să fim land al Austriei. Vedeţi aici.

UPDATE 5

Soţia lui M.R. Ungureanu încasează anual 100.000 de euro pe un contract de "consultanţă medicală" cu OMV AG ,Viena. Cea mai mare parte a veniturilor familiei lui Mihai Răzvan Ungureanu provine de la OMV

Parcă vedem altfel şi declaraţia de mai sus a lui Ungureanu.
Unde am mai auzit noi despre o soţie de demnitar foarte capabilă în a face contracte de consultanţă banoase? Aha, în cazul primarului Apostu de la Cluj.
Probabil că e doar o nefericită asemănare.

Părintele Teofil de la Pîngăraţi s-a născut în Cer

2012-02-03T22:18:00.001+02:00

de Adrian Alui Gheorghe

Părintele Teofil, de la Pângăraţi, ne-a părăsit. Şi a făcut-o ca un om şi duhovnic şi stareţ care şi-a încheiat misiunea pămîntească cu asupră de măsură. A lăsat în urmă o catedrală construită alături de ctitoria lui Vodă Lăpuşneanu; a lăsat o construcţie spirituală la care au depus suflet mulţimi de credincioşi, ştiuţi şi neştiuţi, atraşi de abnegaţia şi credinţa şi rîvna părintelui; a lăsat o cale deschisă spre cer care porneşte de pe cărăruia care urcă spre complexul Mănăstirii Pângăraţi şi se continuă pe sub geana munţilor din preajmă, pe o linie a orizontului fixată cu privirea, cu gîndul şi cu rugăciunea de generaţii întregi de creştini de pe la 1432, de cînd cuvioşii Simeon şi Amfilohie au pus bazele aşezămîntului.

A fost ucenic al Părintelui Iustin Pârvu, la Bistriţa, de la care a învăţat lecţia smereniei şi a dăruirii pentru semeni. A fost în intimitatea înţesată de cărţi şi pilde din patericul neamului a părintelui Ioanichie Bălan. A fost în cercul de ucenici dornici să slujească Bisericii lui Hristos, al părintelui stareţ Ciprian Zaharia, de la Bistriţa, grup care azi se află „risipit” în mănăstiri de aleasă rugăciune, stareţi sau rugători cu har. La îndemnul părintelui Teofil am dus pînă la capăt dialogurile duhovniceşti cu părintele Iustin Pârvu, a fost între primii cititori, între sfătuitorii inspiraţi.

La Pângăraţi, cu doar o mînă de călugări şi fraţi, care l-au urmat cu dragoste, a făcut minuni. Cei puţini, prin muncă, prin dăruire, prin sacrificiu de sine, păreau mulţi. A restaurat mănăstirea veche, a ridicat mănăstirea nouă, „provocînd” un simbolic dialog al istoriei condensat în cele două aşezăminte. Cu intensitatea rugăciunii cerul de deasupra Pângăraţilor s-a făcut mult mai senin.

O mulţime de credincioşi, de pelerini, din Neamţ şi de aiurea, ne simţim la Pângăraţi, de ani şi ani, acasă. Şi asta datorită uşii întredeschise de obştea formată, educată de părintele Teofil celui care caută miracolul rugăciunii.

Cînd pleacă un duhovnic, un călugăr, un preot, - ştim din Pateric -, faptele sale rămîn şi rodesc precum sămînţa bună care se sacrifică pentru recolta viguroasă, viitoare. Părintele Teofil este – şi trebuie să fie, în aceste vremuri nealese, de încercare pentru Biserica noastră - jertfa care întemeiază.

Părinte Teofil, ne va fi dor, foarte dor, de dumneavoastră.

Băsescu: Vin la Bruxelles cu grăbire să mă-nchin la o nouă ordine

2012-02-02T15:33:00.000+02:00

Traian Băsescu se teme că nu mai apucă încă doi ani de mandat şi grăbeşte aservirea totală a României faţă de noul imperiu european. Astăzi, şeful statului român s-a dovedit consecvent în trădare. Iată ce a declarat:

În ultima perioadă s-a accentuat cedarea de suveranitate, dar este în continuare insuficientă pentru ca pe viitor să avem o uniune competitivă. Va trebui să acţionăm destul de repede pentru că nu mai este vorba despre un interes naţional ci unul european.

UE culege “roadele” insuficientei integrări şi nu este capabilă să comande redresarea economică pentru că încă avem politici divergente. Singura soluţie pentru a garanta prosperitatea cetăţenilor noştri şi pentru a garanta că UE este un conducător al politicii globale este o integrare profundă. Soluţia corectă este realizarea Statelor Unite ale Europei.

Că Băsescu îşi continuă politica în ciuda protestelor din ţară, deja nu mai miră pe nimeni. Problema este că nici Opoziţia nu combate viziunea aceasta trădătoare. Şi mă tem că, incompetentă şi lipsită de orice aderenţă la interesul naţional cum este, va merge pe acelaşi drum de construire a noii ordini mondiale. De bună seamă, va invoca şi ea interesul naţional cu acelaşi patos ca şi Băsescu.

Marele Viscol se întoarce (?)

2012-02-02T14:02:00.001+02:00

De azi dimineaţă pînă sîmbătă seara va ninge abundent în toată ţara - transmite Agenţia Naţională de Meteorolgie. Ninsorile vor fi viscolite, vîntul atingînd şi 90 km/h. Ministrul de Interne Traian Igaş a declarat că "a fost anunţat că vor fi nămeţi mai mari ca în 1954". Ceva mai tîrziu a retractat declaraţia, probabil pentru a nu stîrni panică.

Pe 3 februarie 1954, România a devenit prizonieră în troiene de pînă la cinci metri înălţime, vreme de o săptămînă. În acele zile, Marele Viscol a măturat ţara cu o viteză de 126 km/h. Oamenii şi-au săpat tuneluri ca să iasă din case, iar aprovizionarea cu hrană era făcută de soldaţi pe cai. Toată lumea a participat la deszpezirea oraşului, începînd cu deblocarea liniilor de tramvai.

Iată cîteva fotografii din fototeca Muzeului Național Militar. Imaginile au fost surprinse în Bucureşti.

Dezintegrarea Mitropoliei Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului şi episcopatul de mîna a doua

2012-01-31T13:25:00.010+02:00

Citiţi update-urile de la finalul postării!

Prin manevre subterane cu aparenţă de legalitate, episcopii Irineu al Albei şi Sofronie al Oradei sînt pe cale să rupă Mitropolia Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului. Ei au determinat Adunările Eparhiale să voteze trecerea episcopiilor la Mitropolia Ardealului de la Sibiu, dînd în acest fel o satisfacţie tîrzie, dar nu mai puţin savurată, IPS Laurenţiu. Aşa se marchează un an de la mutarea ÎPS Bartolomeu la cele veşnice.

Demersul celor doi ierahi, care mai trebuie să primească numai confirmarea Sf. Sinod (în fapt, o formalitate, dacă patriarhul Daniel deja şi-a dat acordul), nu doar că loveşte în memoria vrednicului de pomenire mitropolit ÎPS Bartolomeu Anania, care cîndva le-a fost binefăcător, dar este şi o probă de dispreţ faţă de credincioşii din Episcopiile Albei şi Oradei.

Pe de altă parte, s-o recunoaştem, spargerea Mitropoliei condusă de ÎPS Andrei este favorizată şi de impotenţa acestuia de a păstra măcar moştenirea vlădicăi Bartolomeu, că nu-i chip s-o sporească. Şi nu folosesc cuvinte prea tari. Mitropolitul Andrei n-a dovedit în nici un fel, de cînd a urcat în scaunul de la Cluj, că e capabil să îndeplinească testamentul mitropolitului Bartolomeu. Dimpotrivă, s-a lansat într-un şir de concesii canonice (afirmîndu-se deodată ecumenist), administrative (punînd la cale aranjamente imobiliare discutabile cu edilii locului) şi morale (oferind onoruri unor figuri publice compromise).

Deocamdată, în Mitropolia Clujului mai rămîne, alături de Arhipeiscopia Clujului, Episcopia Maramureşului. Cred însă că, după ce ÎPS Iustinian nu va mai fi printre noi, şi această episcopie se va alipi la Mitropolia Ardealului. Atunci, Mitropolia Clujului se va desfiinţa.

Se pare că la Sinodul BOR din februarie şi noua episcopie a Devei şi Hunedoarei va umfla Mitropolia Ardealului cu sediul la Sibiu. Oare nu devine prea mare căciula pentru mitropolitul Laurenţiu? Oare nu deja este prea mare?

Redau în continuare un fragment dintr-un text de opinie al teologului Radu Preda despre dezintegrarea Mitropoliei Clujului.

Păstorii lupi

"Punerea sub semnul întrebării a existenţei Mitropoliei Clujului este nu doar un atac la adresa memoriei vrednicului de pomenire mitropolit Bartolomeu, dar mai ales un gest profund anti-pastoral. Principial, echilibrarea din punct de vedere teritorial a celor două mitropolii ardeleneşti este o dorință până la un punct legitimă. Ceea ce este mai puțin de înţeles este modul cum se produce o asemenea reaşezare, grăbită şi evident marcată de presiunea plăcerii necamuflate de a plăti unele poliţe. Abia instalat la Alba Iulia, după două decenii de vicariat la Cluj, bucurându-se de respectul constant al Mitropolitului Bartolomeu, fapt rar în raporturile dintre titulari și vicari, Arhiepiscopul Irineu se precipită spre Sibiu. Gestul lui este cu atât mai inoportun, cu cât cel pe care l-a moștenit a fost, tot timp de două decenii, arhipăstor în orașul unirii. Din orice unghi am privi situația, IPS Irineu confirmă “vocația” ereziarhă, faptul că este în posesia unui depozit inepuizabil de resentimente și frustrări. Figură tristă, incapabil să întrețină raporturi firești, umane, cu cei din jur, acest ierarh ilustrează dramatic patologia aferentă inter-regnului episcopatului de mâna a doua. Și mai greu de înțeles, la limita inacceptabilului, este dorința, deja consemnată printr-o decizie a Adunării Eparhiale, a episcopiei Oradiei de a intra în jurisdicția Mitropoliei Ardealului de la Sibiu. Motorul acestei mișcări este episcopul Sofroniu, încurajat la vremea sa de însuși Mitropolitul Bartolomeu. Cum recunoștința este tradusă în termeni vindicativi, același Sofroniu, având în comun cu Irineu porniri ereziarhe similare, nu va pregeta să muște mâna care l-a hrănit. Prin acțiunile lui, el este inventatorul traseismului mitropolitan. Ambițios fără idealuri și luptător fără miză, vlădica Sofroniu întruchipează abjecția carieristică a parvenitului intelectual și spiritual, cultivând compensatoriu un delirant cult al personalității. Așa cum Irineu nu a pregetat să maculeze memoria Mitropolitului Bartolomeu, de a cărui longevitate era disperat (sic!), Sofroniu nu a pregetat să își alunge înaintașul, episcopul Ioan Mihălțan, din reședință. Priveliștea celor doi este, într-adevăr, tristă. Nu ai cum să nu te amărăști văzând cum oameni chemați să propovăduiască Evanghelia sfârșesc prin a fi caricatura modelului de păstor și copia din ce în ce mai fidelă a lupului.

Deciziile din ultima vreme de la Alba Iulia și Oradea, la care se adaugă cea de la Deva, invocă o hotărâre luată la ședința reunită a sinoadelor mitropolitane din Ardeal din 16 decembrie 2011. Comunicatul oficial de presă nu menționează însă nimic despre o astfel de turnură. Ceea ce înseamnă că, la Alba Iulia și la Oradea, s-a mizat pe menținerea în necunoaștere a opiniei laice și publice. Concret, ierarhii știau ce se va întâmpla în următoarele săptămâni, dar nu au comunicat nimic credincioșilor. Nu au dus lipsă de mijloace, Pastoralele de Crăciun fiind un vehicol ideal de informare a pleromei Bisericii locale. Nu, ierarhii nu au spus nimic. Au abuzat astfel de Adunările Eparhiale, punându-le în fața faptului împlinit și falsificând cu bună știință voința laicatului. O astfel de manieră de lucru compromite, că vrem sau nu, încrederea în ierarhie și accentuează impresia că aceasta acționează politicianist, nu părintește. Acum, unica speranță este la Sinodul din februarie și, să nu ne ascundem, la patriarh. Reorganizarea pe latura de sud a Ardealului, da. Bihorul, nu. În funcție de cum o să decidă, ierarhii îşi vor onora slujirea sau, obedienţi altei agende decât celei bisericeşti, vor confirma faptul că deficitul de legitimitate nu este caracteristic doar clasei politice. Dumnezeu să îi lumineze!"

Sursa: Ora de Cluj

UPDATE

În acest context, dorul de vlădica Bartolomeu e mai mare, iar preţuirea pentru acest rarisim ierarh se reflectă la dimensiunea legendei sale.

Citiţi şi aici.

LATER EDIT

Dacă ÎPS Andrei ar vrea să păstreze Mitropolia Clujului şi ar avea şi forţa necesară, ar putea cere Sinodului înfiinţarea de episcopii la Bistriţa, la Braşov, la Satu Mare, în subordinea sa canonică. Motivele pastoral-misionare pentru crearea de noi episcopii (şi nu numai în oraşele amintite) sînt evidente pentru toată lumea.

UPDATE 2

Cîţiva cititori foarte bine informaţi cu situaţia din Mitropolia Clujului m-au tras de mînecă, spunîndu-mi că PS Iustin, episcopul vicar al Arhiepiscopiei Maramureşului şi Sătmarului, este un luptător, a susţinut înfiinţarea mitropoliei şi nu va trăda moştenirea vlădicăi Bartolomeu. Consemnez asta, cu nădejdea că au dreptate. Nu vreau să-i fac un proces de intenţie PS Iustin, pe care nu-l cunosc personal, dar nu ştiu dacă rezista presiunilor la fel ca ÎPS Iustinian, venerabilul arhiepiscop al Maramureşului şi Sătmarului.

De asemenea, am omis că din Mitropolia păstorită de ÎPS Andrei face parte (şi probabil va rămîne parte) şi Episcopia Sălajului.

Am mai aflat că pe PS Sofronie al Oradei îl mînă în luptă promisiunea ÎPS Laurenţiu că îl va sprijini să ajungă mitropolit al Banatului.

UPDATE 3 (1 febr. 2012)
Speranţele unora că patriarhul Daniel va interveni pentru ca Mitropolia Clujului să nu fie dezmembrată au fost spulberate azi. Într-un comunicat de presă al Patriarhiei ni se spune ce ştiam: "Intenţia actuală de echilibrare teritorială a celor două Mitropolii îşi are originea în hotărârea comună a Sinoadelor mitropolitane ale Mitropoliei Ardealului şi Mitropoliei Clujului, Albei,Crişanei şi Maramureşului, reunite în şedinţă de comună de lucru la mănăstirea Sâmbăta de Sus, judeţul Braşov, din 16 decembrie 2011, urmată de consultarea membrilor clerici şi mireni din Adunările eparhiale ale Arhiepiscopiei Alba-Iuliei şi Episcopiei Oradiei, la solicitarea Înaltpreasfinţitului Părinte Mitropolit Andrei al Clujului. Celor două Adunări eparhiale dornice de a reveni la Mitropolia Ardealului, li s-a adăugat Adunarea eparhială a Episcopiei Devei şi Hunedoarei care a primit în acest sens aprobarea Sinodului mitropolitan al Mitropoliei Banatului."
De parcă n-am şti cum se iau astfel de hotărîri.
Mai departe, Patriarhia vrea să domolească spiritele spunînd că nu contează cît de mari sînt cele două Mitropoliii, a Clujului şi a Ardealului, că ele rămîn la fel de importante. Şi atunci de ce ni se spune ,cu două paragrafe mai sus, că demersul vizează "echilibrarea teritorială a celor două Mitropolii"? Ce nevoie de echilibru mai era, dacă oricum nu contează?
Prin urmare, cum spuneam, hotărîrea Sinodului în această privinţă devine o formalitate.
Dacă mă întreb ce valoare mai are cuvîntul patriarhului Daniel, care a promis exact în urmă cu un an, la înmormîntarea vlădicăi Bartolomeu, că Mitropolia Clujului nu va fi destrămată, o să fiu considerat obraznic, nu?

LATER EDIT

Am recitit comunicatul Patriarhiei şi nu-mi vine să cred că un astfel de document poate emana de la cancelaria celui care ar trebui să fie părintele duhovnicesc al tuturor românilor.
Patriarhia pretinde că Sinodul s-ar fi grăbit cînd a decis întindre canonică a Mitropoliei Clujului, în urmă cu şase ani. Aşadar, Sinodul se cam grăbeşte. Această mărturisire ne ridică mai multe întrebări. Oare de cîte ori s-a grăbit Sinodul? Şi mitropolitul Laurenţiu a votat în 2005 decizia Sinodului de înfiinţare a Mitropoliei Clujului tot din grabă? Nu cumva s-a grăbit Sinodul alegînd anumiţi ierarhi şi chiar pe acest patriarh? Nu cumva va fi greşit, evident din grabă, şi cînd a adoptat noul Statut al BOR? La ce alte amendări ale hotărîrilor sinodale trebuie să ne mai aşteptăm? Ce valoare mai au deciziile Sinodului?

Arestarea unui stareţ

2012-01-24T10:53:00.001+02:00

via Ionuţ Trandafirescu

De la o ediţie la alta emisiunea De la + la infinit se dovedeşte a fi o nouă sursă de informare corectă, elaborată, dinamică şi mai ales eficientă în spaţiul mass-mediei ortodoxe din România. Grație moderatorului (publicistul, editorul şi directorul de televiziune Răzvan Bucuroiu) emisiunea difuzată pe postul național de ştiri TVR Info (în fiecare sâmbătă de la ora 10.10) capătă o dimensiune de mare impact social cu subiecte de o imensă importanţă.

Emisiunea de faţă prezintă un subiect extrem de delicat: arestarea Stareţului Efrem Vatopedinul. Un caz ce a zguduit întreg mapamondul. O analiză la zi asupra efectelor generate de acţiunea autorităţilor elene dar şi o coerentă imagine a cauzelor acestui eveniment puteţi afla urmărind înregistrarea emisiunii din 21 ianurie 2012.

Invitați: Iulian Capsali (regizor şi publicist) și Rafael Udrişte (jurnalist, realizatorul emisiunii Semne de la TVR)

Intervenţie telefonică a Pr. Prof. Constantin Coman și a Pr. Matei Vulcănescu (Grecia)

Realizator: Răzvan Bucuroiu

"Piaţa Universităţii". Trei revendicări satisfăcute

2012-01-23T16:04:00.001+02:00

În sesiunea extraordinară de azi a Parlamentului, premierul Emil Boc a anunţat că a decis schimbarea din funcţia de ministru de Externe a lui Teodor Baconschi, pentru declaraţiile "neinspirate" la adresa protestatarilor din Piaţa Universităţii şi din toată ţara. Baconschi postase, în urmă cu cîteva zile, un comentariu pe blogul său în care califica demonstranţii drept "mahalaua violentă şi ineptă încolonată, ca minerii odinioară, în spatele moştenitorilor Securităţii”.

Baconschi a declarat azi ca premierul nu i-a reproşat nimic pe linie guvernamentală, ci a fost vorba despre o decizie politică. "Socotesc că mi-am facut datoria de a reprezenta interesul naţional al României", a spus el.

Capul lui Baconschi fusese cerut în "Piaţă". Dar sacrificarea sa nu e suficientă. Sînt şi alţi miniştri cărora li se cere demisia în stradă: Elena Udrea, Traian Igaş...

Tot azi, ministrul Mediului, Laszlo Borbely, a spus că va propune în Guvern suspendarea taxei auto şi reanalizarea ei. Este o altă revendicare a "Pieţei".

Cele două decizii se adaugă hotărîrii de rescriere a Legii Sănătăţii şi de revenire a dr. Raed Arafat în funcţia de subsecretar de stat la Sănătate (legea şi alungarea din guvern a lui Arafat fiind pricinile iniţiale ale protestului).

Bref, guvernul cedează cîte puţin, cu intenţia de a evita demisia sa în bloc şi alegerile anticipate. Dar semnele sale de "bunăvoinţă" i-ar putea încuraja pe protestatari să demonstreze în continuare, văzînd că încep să aibă succes. La cîtă nemulţumire e în ţară şi căderea guvernului Boc ar fi puţin.

"Piaţa Universităţii", ziua a X-a. Soluţia este rugăciunea!

2012-01-22T23:01:00.001+02:00

Alături de cei ieşiţi în stradă

Preot Prof. Dr. Mihail Milea

Buzău

Atunci când o mică parte a trupului nostru omenesc suferă, durerea se transmite îndată la întreaga fiinţă umană. Atât trupul, cât şi sufletul din noi formează un tot unitar: omul.

De aproape două săptămâni, o mică parte din populaţia ţării noastre, în semn de disperare, a ieşit în stradă pentru a-şi manifesta în mod democratic, fără violenţă, nemulţumirile din toate punctele de vedere.

Biserica nu poate sta indiferentă în faţa acestei realităţi dramatice prin care trece poporul nostru român, ca de altfel şi alte multe state europene şi nu numai. Chiar dacă ar fi doar o singură persoană pe stradă, nu putem sta totuşi nepăsători; cu atât mai mult când, în aceste zile, au protestat zeci de mii de români atât în ţară, cât şi în afară: Spania, Italia, Anglia, Franţa etc.

Ca preot ortodox mă simt îndurerat când zăresc oameni săraci în vremea noastră, căutând înfometaţi hrană prin tomberoanele puse pentru depozitarea gunoiului şi a resturilor menajere. Trist, dar adevărat!

De câte ori citesc în Evanghelie pasajul biblic cu „Samarineanul milostiv” (Luca 10, 25-37), mă revoltă sufleteşte atitudinea acelor slujitori care au trecut fără nicio sensibilitate sufletească pe lângă acea persoană aflată pe stradă, într-o stare muribundă, abandonată de toată lumea. De multe ori m-am pus în pielea acelei persoane - defavorizată, însângerată şi batjocorită - aflată pe drum în plină zi, cu mulţi trecători umblând pe ambele sensuri.

Nu fac parte din niciun partid politic; pentru mine ca preot, cel mai mare şi puternic „partid” este „poporul cel binecredincios”, pentru care Biserica Ortodoxă se roagă în fiecare zi la toate slujbele sale religioase. Acest popor face parte prin botez din Biserică, care este de fapt „Trupul lui Hristos”, după cum ne spune şi Sfântul Apostol Pavel.

Ca preot sunt alături de toţi cei săraci, de cei şomeri, de acele persoane defavorizate, fără de adăpost în plină iarnă, de bătrânii uitaţi uneori chiar şi de propriii lor copii plecaţi în străinătate după pâinea cea amară „de toate zilele”; sunt solidar cu zecile de mii de tineri fără loc de muncă, îi compătimesc pe cei bolnavi care mor cu zile lângă spitalele care se închid rând pe rând în multe localităţi din ţara noastră. Mă doare situaţia sistemului de învăţământ românesc care nu mai promovează de multă vreme adevăratele valori la care să aspire elevii şi studenţii neamului nostru; mă îngrijorează situaţia sistemului medical lipsit de o finanţare de stat garantată prin lege. Sunt înlăcrimat de plecarea milioanelor de români peste hotare, care de cele mai multe ori nu se mai întorc în ţară, lăsându-şi, mulţi dintre ei, familiile de izbelişte. Pământurile noastre sunt vândute pe nimic la străini şi altele rămân în paragină fără a putea fi cultivate de noi, românii, din cauza sărăciei; bogăţiile noastre naturale aflate în adâncul pământului românesc şi aparate cu viaţa de strămoşii noştri daci sunt acum luate peste graniţă fără nicio oprelişte. Au început să ne ia şi credinţa ortodoxă, să ne scoată icoanele şi religia din şcoală şi din locurile publice. Suntem forţaţi de cei fără de lege din străinătate să legalizăm în România homosexualitatea şi prostituţia.

Ne este atinsă fiinţa naţională a poporului nostru român. Suntem abandonaţi din toate părţile. De ce am ajuns în această decădere? Răspunsul îl găsim în Sfânta Scriptură la cartea „Plângerile lui Ieremia”. Am pierdut ortodoxia, credinţa vie în Mântuitorul Iisus Hristos - Fiul lui Dumnezeu, ne-am întinat cu tot felul de păcate. Am păcătuit cu toţii. Acum este vremea să facem pocăinţă cu toţii; să ne recunoaştem fiecare cu ce am greşit printr-o spovedanie sinceră şi cu căinţă. Să ne întoarcem cu faţa la Dumnezeu şi să rămânem cu credinţa vie în Biserica Ortodoxă. Trebuie să fim solidari cu cei aflaţi în nevoie. Să ne recâştigăm identitatea naţională şi spirituală pe care am pierdut-o de-a lungul vremii. Să ne punem toată încrederea doar în Bunul Dumnezeu, care este mare.

La acest moment nimeni nu ne poate salva nimeni: orice guvern ar veni, orice partid ar fi la putere, orice conducător se va alege în fruntea ţării. Trebuie urgent să ne schimbăm în bine noi înşine, cu toţii, începând de la mine, ca preot. Să ne lăsăm de tot felul de păcate şi să iubim ţara noastră, România, care este „Grădina Maicii Domnului”.

Eu cred în miracole; sunt convins că jertfa martirilor neamului nostru românesc nu a fost în zadar. În aceste zile nu trebuie să apelăm la nicio formă de violenţă fizică căci judecata lui Dumnezeu este dreaptă şi iminentă. Nimeni nu va putea fugi din faţa Lui.

Să ne rugăm mai mult pentru binele poporului nostru român, căci rugăciunea noastră înlăcrimată înaintea lui Dumnezeu face minuni.

Ce poate face Familia Regală pentru români?

2012-01-22T16:34:00.004+02:00

Astăzi a ieşit din expectativă şi Casa Regală, printr-un comunicat de presă dat în numele Familiei Regale şi nu al Regelui Mihai, aşa cum eram obişnuiţi şi cum era de aşteptat. Documentul conţine afirmaţii evazive: "Clasa politică a ţării are datoria de a da răspunsurile pe care oamenii, pe drept cuvînt, le aşteaptă". Adică? Să-şi dea toţi demisia şi să nu mai candideze? Să schimbe legile privitoare la alcătuirea partidelor, finanţarea campaniilor electorale şi desfăşurarea alegerilor, astfel încît să fie posibilă primenirea clasei politice? Sau Familia Regală îşi imaginează că de mîine politicienii chiar vor avea "un comportament public rupt complet şi definitiv de năravurile trecutului"?

În rest, Familia Regală recunoaşte justeţea revoltei românilor şi spune că n-ar fi rău să fie bine. Iar în încheiere sîntem asiguraţi că "Regele şi Principesa Moştenitoare urmăresc evenimentele cu profundă îngrijorare şi rămîn hotărîţi să facă tot ce este în puterea lor pentru a apăra şi promova interesele României, fără să favorizeze nici o formaţiune politică".

E bine că Familia Regală a semnalizat că nu ignoră ce se întîmplă. Este de înţeles de ce nu şi-a permis să fie mai critică faţă de PDL, guvern şi Băsescu, avînd în vedere istoria relaţiilor apropiate dintre Radu Duda şi liderii PSD, pe de o parte, şi cea a conflictelor dintre Regele Mihai şi preşedintele ţării, pe de altă parte. Cum strategică este şi delimitarea de manevrele Opoziţiei.

Totuşi, Casa Regală pare că nu are o soluţie. Şi mai mult, înlocuirea Regelui cu întreaga Familie Regală - oricît ar părea de justificată în context - nu e de bun augur. Ar putea înseamna că deja Regele a fost înlocuit la conducerea Casei, ceea ce, de altfel, se presupunea de mai multă vreme. Oricîte păcate ar avea Regele, înlocuirea sa cu Radu Duda nu e de natură să crească încrederea în ideea monarhică, în general, şi în Casa Regală, în special.

LATER EDIT
Acum mi-am amintit că ieri am văzut pe site-ul "Adevărul" o ciudăţenie. Radu Duda publicase pe blogul său personal comentariul unui anonim care cerea Casei Regale o poziţie faţă de demonstraţiile din stradă. Nu era ceva obişnuit ca Duda să publice anonimi la rubrica de opinii. Faptul mă duce cu gîndul la o mică şmecherie: fie Duda vrut să forţeze mîna Regelui pentru a lua poziţie, fie a vrut să justifice comunicatul pe care avea de gînd să-l de azi. A doua variantă pică. Lumea aştepta o poziţie din partea Regelui şi nu era nevoie de vreo viclenie pentru a o lansa. Rămâne, deci, prima ipoteză. Şi mă întreb: ce a determinat mişcarea lui Duda şi de ce nu şi-a asumat Regele comunicatul, dar nici nu l-a oprit?

"Piaţa Universităţii". Mişcarea Patriarhului

2012-01-20T18:15:00.001+02:00

Patriarhul Daniel a făcut astăzi o primă mutare într-o partidă pe care nu o poate pierde. Avînd drept temei încrederea substanţială a românilor în Biserică, PF Daniel cheamă la ordine atît Puterea, cît şi Opoziţia. Politicienii nu-l pot ignora pe Întîistătătorul Bisericii naţionale, fără să piardă şi mai mult din capitalul de imagine. Pe de altă parte, nu-i pot răspunde fără să-i întărească poziţia de arbitru salvator. Asta la nivel de percepţie publică. Pentru că în spatele uşilor închise, patriarhul ar putea obţine şi alte avantaje.

Într-un comunicat de presă, diplomatic în exprimare şi transparent în intenţii, Biroul de Presă al Patriarhiei Române anunţă că "Biserica nu poate fi indiferentă faţă de suferinţa poporului pe care îl păstoreşte pe calea mîntuirii" şi că, prin urmare, "în aceste momente dificile, trebuie să sporim rugăciunea, dialogul şi cooperarea pentru a găsi împreună modalităţi practice de rezolvare a problemelor existente şi de restabilire a încrederii în instituţiile cu responsabilitate maximă pentru viaţa societăţii româneşti, îndeosebi în contextul internaţional prezent care este confuz şi instabil". Sublinierile sînt făcute de autorii comunicatului. Cuvintele cheie aici sînt "dialogul" şi "cooperarea".

În mod simbolic, mai ales avînd în vedere vehicularea, zilele acestea, a ideii de mineriadă, comunicatul trimite la o altă situaţie de criză (pe fondul unei crize economice naţionale) rezolvată tot prin intermediarea făcută de Biserică: minderiada din ianuarie 1999.

Propunerea Patriarhului ar trebui să provoace un oftat de uşurare atît Puterii, cît şi Opoziţiei. Protestatarii nu mai au încredere în nici un politician. Dialogul dintre premierul Boc şi liderii Opoziţiei a fost formal şi nu a dus la detensionarea atmosferei tocmai din pricina neîncrederii.

O seamă de organizaţii civice au dat ieri un comunicat în care refuză invitaţia la dialog a guvernului, lasînd şi o listă de revendicări. Demersul lor izvorăşte tot din neîncredere.

Aşa încît conflictul ameninţă să se adîncească. Manifestanţii continuă să iasă în stradă. Opoziţia nu prea are ce face. Guvernul şi preşedintele nu vor demisiona, dar nici nu pot să continue aşa la nesfîrşit.

Biserica este, cel puţin teoretic, singura care poate facilita o pace între politicieni şi de a le reda, fie şi parţial, încrederea românilor că se vor găsi soluţii rezonabile la problemele reclamate.

Mai mult, Biserica promite să devină şi ea actor, se înţelege de partea majorităţii oropsite, în acest proces de ieşire din criză. "...în cadrul viitoarelor şedinţe ale Adunării Naţionale Bisericeşti şi Sfântului Sinod ale Bisericii Ortodoxe Române din 15-16 februarie 2012 va fi dezbătută cu prioritate problema cum poate contribui Biserica, prin cuvînt şi faptă, la schimbarea stării actuale de criză a societăţii româneşti."

E posibil ca Patriarhia să fi dat acest comunicat de conivenţă cu Puterea. Dar nu e sigur. Mă gîndesc mai degrabă că PF Daniel vrea să le arate politicienilor cine e stăpînul. Cu atît mai mult cu cît a fost deranjat de amestecarea numelui său într-o "dezvăluire" de presă privind o discuţie telefonică pe care a avut-o cu maestrul păpuşar al PSD Viorel Hrebenciuc privitoare la finanţarea construirii Catedralei Neamului. Şi probabil că Patriarhul bănuieşte că în asta e mîna cuiva de la Putere.

UPDATE (22 ian. 2012)

Unii jurnalişti şi blogări au asimilat eronat comunicatul Patriarhiei cu o declaraţie de susţinere a demonstranţilor contra Puterii. Eu v-am spus că în alte cuvinte e cheia: dialog, cooperare... Azi, Patriarhia revine cu o precizare: "Întrucât apelul pastoral al Patriarhiei Române la rugăciune, dialog şi cooperare a fost interpretat de unele canale media ca fiind o atitudine politică partizană, reamintim că Biserica doreşte să fie permanent un factor al păcii sociale, iar nu unul de învrăjbire deoarece numai împreună se pot găsi soluţii concrete pentru ieşirea din criza actuală."
Acum mingea e în curtea politicienilor. Vin sau nu vin la mediere în Deal?

Piaţa Universităţii - punctul de plecare pentru restaurarea normalităţii

2012-01-20T13:21:00.002+02:00

Consecvenţa este cheia reuşitei. Fiecare zi de protest încheagă mai bine „Piaţa Universităţii” – simbol al revoltei din toată ţara. Deja se observă, din zi în zi, o rafinare a scandărilor, mai multă ironie, mai mult umor, mesaje mai clare, mai inteligente. Protestatarii primesc un ajutor (încă firav) şi din partea artiştilor: Nicu Covaci a publicat textul unui viitor cîntec al Pieţei.

Caricaturiştii şi jurnaliştii de la „Caţavencii” au dat drumul la banda de sloganuri pentru Piaţă.

Încep să-şi facă apariţia şi tot felul de figuri de o oarecare notorietate: de la jurnalistul Cornel Nistorescu şi ecologistul antihristic Remus Cernea pînă la nefericitul de Ludovic Orban. Nu sînt ei liderii aşteptaţi, dar pot ajuta, prin simpla lor prezenţă, la naşterea unor lideri autentici în „Piaţă”. Căci „Piaţa”, dacă într-adevăr s-a săturat de toate partidele şi de toate mutrele uzate pe televizor, va şti să-şi promoveze purtătorii săi de cuvînt.

„Piaţa” a primit un imbold spre consecvenţă şi de la mitingul USL. Trezirea la viaţă a politrucilor i-a convins o dată mai mult pe adevăraţii protestatari să continuie manifestaţiile, pentru ca acestea să nu fie deturnate sau confiscate de o Opoziţie la fel de vinovată de situaţia ţării ca şi Puterea.

Mitingul Opoziţiei a fost o demonstraţie de slăbiciune (trei partide au adunat abia 7.000 de oameni, din cîte relatează presa, pentru doar cîteva ore), făcut cu teamă de reacţia românilor neînregimentaţi şi sătui de toată clasa politică. Discursurile liderilor Opoziţiei au fost lipsite de vigoare şi de substanţă. Petele de culoare asigurate de un Mazăre, venit ca la o paradă a modei "revoluţionare" (vezi foto Cristian Şuţu) şi de un Sorin Roşca Stănescu total neindicat în context, avînd în vedere "dosarul" său, cît şi un artist scăpat de sub control, Gheorghe Zmafir, bietul, nu sînt de natură să mărească încrederea. Iar soluţia indicată: alegeri anticipate – e una falsă.

Nici un demonstrant fără partid din „Piaţă” nu a ieşit în stradă pentru a înlocui nişte ticăloşi cu alţii. Mesajul e clar – oricît l-ar demasca tot felul de „analişti” drept o manipulare.

Soluţia este schimbarea întregii clase politice. Întrebarea nu este cum, ci cînd. Răspunsul: începînd de acum.

Evident, nu putem şterge într-o clipă, cu un burete, scena politică de toată mizeria adunată în 22 de ani de rătăciri în deşertul tranziţiei. Dar e nevoie să ne organizăm pentru a ne recupera ţara din mîinile lor. De aceea, alegerile trebuie să fie la termen. Să nu ne temem, PDL şi Băsescu nu mai pot fi salvaţi de nimeni, indiferent cînd vor fi alegerile. Par că au priceput, în sfîrţit, asta şi liderii PDL, după cum o arată ultimele declaraţii ale purtătorului de cuvînt Sever Voinescu şi ale premierului Emil Boc.

Pînă la alegeri, cei care vor şi pot să se implice, să o facă, pentru ca toţi să avem cu cine vota. Să nu mai fim siliţi să optăm „răul mai mic”.

„Piaţa” poate fi nucleul unei viitoare mişcări civico-politice sau numai imboldul pentru constituirea unei formaţiuni şi coagularea unor personalităţi capabile şi cu drag de ţară.

Au intuit bine autorii manifestului de mai jos. Un document excelent. Păcat că iniţiatorul şi principalul animator, Bogdan Naumovici, decredibilizează demersul prin prezenţa lui pe lista de semnatari. Omul este făcătorul nenorocitei campanii de manipulare pentru „Proiectul Roşia Montană”. Şi, cum bine spunea cineva, nu te poţi aştepta la ceva bun de la un complice la crimă.

Însă, îndemnul de a ne uni şi a ne urni pentru a avea cu cine vota rămîne valabil. Ca şi ideea că datoria este a "decreţeilor".

Asta ar putea fi adevărata revoluţie. Mai precis, o restaurare a normalităţii.

--------------------------------------------------------------------------

2012 – SFÂRŞITUL LUMII LOR

După douăzeci de ani de înjurat in faţa televizorului, sau de răguşit inutil in stradă, doar pentru a fi dezamăgiţi de aceiaşi politicieni care s-au plimbat pe la toate partidele, e limpede că nu mai avem ce aştepta de la ei. Să ai revendicări de la actualii politicieni şi să te aştepti să le şi rezolve, înseamnă să îi suspectezi de bună-credinţă.

De 20 de ani, a vota în România a însemnat să alegi răul cel mai mic. Mergând pe drumul ăsta, am ajuns sa acceptăm că e ok “să fure, că toţi fură, dar să mai facă ceva şi pentru noi”. Adică să trăim din mila hoţilor. Tu furi de la tine de la serviciu? Nici noi. Şi atunci, cât de proşti am fi dacă am încerca din nou aceleaşi soluţii păguboase?!

Partidele actuale nu sunt nici de stânga, nici de dreapta. Nu reprezintă, de fapt, pe nimeni, pentru că nu au fost create să ne reprezinte pe noi, ci pe ei. Ele sunt doar de-a stânga şi de-a dreapta bugetului de stat, pentru că din el se hrănesc şi pentru că au aceiaşi părinţi: foştii activişti şi pasivitatea noastră.

Sila noastră de politică este singura lor şansă, de aceea ne-o cultivă continuu: “toti politicienii suntem la fel, politica este o curvă, trebuie să alegi răul cel mai mic” sau, şi mai bine, “stai acasă şi pedepseşte-ne prin absenţa de la vot”. Adică, “lasă să voteze numai ai noştri, că doar le-am dat găleţi!”

Hoţii au nevoie de 3 lucruri, ca să poată fura: un portofel plin, beznă si neatenţia păgubaşului. Faptul că noi am pus peste jumătate din veniturile noastre, prin impozite pe salarii, profit si dividende, CAS, TVA, taxe de drum, accize la benzină sau impozite pe casă şi maşină, în marele coş al statului, adică al nimănui, a furnizat portofelul plin. Lipsa de transparenţă a tuturor tranzacţiilor statului a asigurat bezna. Iar îndepărtarea românilor normali la cap de politică a făcut restul.

Vrem să nu mai fim furaţi? Nu e atât de greu. E suficient să nu mai acceptăm un stat care se comportă de parcă ar fi stăpânul nostru. Să ne gândim la el, de acum, ca la un angajat de-al nostru. Care trebuie plătit doar pentru ceea ce face pentru noi. Care nu are dreptul să îşi mărească singur, de capul lui, salariul, adică impozitele noastre. Care nu are nici dreptul de a se împrumuta fără să-şi întrebe patronul, adică pe fiecare dintre noi. Astfel, majoritatea banilor noştri ar rămâne la noi, nu în portofelul statului, din care orice politician se poate servi când vrea.

Vrem să nu mai fim o ţară de mâna a treia, când avem atâţia oameni de mâna întâi? E la fel de simplu: să nu-i mai gonim din ţară şi din poziţiile din care pot face ceva util pe cei cu adevărat competenţi si integri. Dacă fiecare român işi va vedea viitorul aici, vom fi un întreg mai mare decât suma părţilor, şi vom sta cu demnitate în faţa oricărei alte naţiuni.

Pentru ca toate astea să se întâmple, nu este suficient să schimbăm legile. Trebuie să ne organizăm şi să îi înlocuim pe actualii politicieni. Să ne învingem sila de politică. Nu pentru că ne place puterea, ci pentru că trebuie să ieşim din bulele noastre de confort individual, care vor deveni din ce în ce mai strâmte. Deja vedem cum energia noastra se iroseşte doar împingând în pereţii bulei, ca să nu ne sufocăm. Iar dacă nu ne spargem noi bulele pentru a ne uni, ni le vor desfiinţa ei, una câte una.

ÎMPREUNĂ 2012

Să nu-i mai lăsăm să ne dezbine: ieri, mineri contra studenţi, azi, bugetari versus sectorul privat, angajaţi împotriva pensionarilor sau cei cărora le e frică de câini faţă în faţă cu iubitorii de câini, mâine, dacă le trece prin cap, alergicii la puf împotriva fanilor lui Donald Duck. Noi credem că ura, atât dintre noi, cât si faţă de ei, trebuie înlocuită de actiunea lucidă, cu faţa spre viitor. Nu cerem de la alţii nimic din ceea ce nu suntem dispuşi să facem noi înşine.

Şi suntem mulţi. Suntem cei care eram prea tineri ca să ştim ce să facem cu Revoluţia sau cu Piaţa Universităţii ’90, şi i-am lăsat să ni le fure. Suntem “decreţeii” care ne-am făcut familii, afaceri şi cariere, dar ne-am ratat proiectul politic. Dar şi tinerii care terminăm acum o facultate, doar ca să ne izbim de zidul şomajului. Suntem doctorii care am ales să rămânem în ţară şi să salvăm vieţi. Suntem profesorii care ne urmăm vocaţia, în ciuda salariilor mizere. Suntem antreprenorii care am dori să ne dezvoltăm pe o piaţă liberă, intr-o competiţie cinstită, fără licitaţii trucate şi firme-capuşă. Suntem angajaţii care ne dorim să fim recompensaţi aşa cum merităm, în funcţie de performanţele noastre Suntem toţi românii care ducem România înainte!

Vă daţi seama cât de puternici am fi împreună?!

E timpul să ne unim pentru a construi România noastră! O ţară de oameni liberi, care ştiu să preţuiască şi să îşi apere libertatea. O ţară în care în care valorile fondatoare sunt libertatea şi demnitatea persoanei, corectitudinea şi respectul pentru muncă. O ţară unde competiţia onestă este baza dezvoltării si nu există drepturi fără responsabilităţi. O ţară în care statul este expresia parteneriatului între cetăţeni, iar instituţiile statului sunt organizate pentru a-i servi pe cetăţeni. O ţară în care poţi să trăieşti, să munceşti şi să te simţi acasă.

O ţară din care să nu mai vrei să pleci. O ţară unde să vrei să te întorci.

Dacă aşa vrei să fie România noastră, dacă vrei să pui umărul ca să se întâmple în timpul vieţii noastre, acum e momentul. Vino să găsim împreună soluţiile concrete de care are nevoie România şi să câştigăm puterea de a le pune în practică!

Aderă la facebook/impreuna2012 şi spune-ţi părerea în grupul de discuţii Impreuna 2012.

Aneta Bogdan - specialist branding, MBA, Chartered Marketer, Fellow CIM Antreprenor
Bogdan Naumovici – specialist comunicare şi advertising, antreprenor
Dan Costinescu – specialist matematici financiare Wall Street, MS Stanford University
Dragoş Radu – predă economie politică la King’s College, Londra
Ioana Marinescu - arhitect, Londra
Mihai Cuşută – doctor în economie, MBA
Viorel Pascale – antreprenor, EMBA

Şi oricine altcineva care vrea, ştie şi poate aduce România pe drumul cel bun.

Dezbatere despre arestarea părintelui Efrem de la Vatopedu, pe TVR INFO

2012-01-20T11:51:00.000+02:00

Arestarea părintelui Efrem, stareţul Mănăstirii Vatopedu din Sf. Munte Athos, este discutată pentru prima dată într-o emisiune la un post central de televiziune. În ediţia de mîine, 21 ianuarie, a emisiunii "De la plus la infinit", realizată şi moderată de Răzvan Bucuroiu, de la ora 10.10, pe TVR INFO, întreaga "afacere" va fi analizată de regizorul Iulian Capsali şi jurnalistul Rafael Udrişte, invitaţi în studio, şi de părintele Matei Vulcănescu din Veria (Grecia) şi părintele profesor Constantin Coman, care vor interveni telefonic.
În timpul emisiunii vor fi difuzate mai multe fragmente din interviul pe care părintele Efrem l-a dat la "Ora de Ştiri", în urmă cîţiva ani, tradus fiind de părintele Daniil Cotescu.

Observaţii pe marginea unor demonstraţii de protest

2012-01-16T22:02:00.003+02:00

Demonstraţiile de protest din acest ianuarie primăvăratic sînt legitime şi necesare. Indiferent care a fost resortul lor iniţial, trebuiau să aibă loc. Ca să trezească Puterea din somnabulismul ei distrugător (o afecţiune în care „bolnavul” ia visul drept realitate şi apoi decizii în consecinţă). Şi ca semn că acest popor mai are rezerve de demnitate.

Pînă acum, Europa fierbea de mişcări de protest, iar Băsescu şi PDL îşi permiteau să dicteze cele mai aberante decizii fără nici o grijă, siguri fiind că „mămăliga nu explodează”. Era umilitor.

În ultimele patru zile, ceva din această umilinţă a fost „răzbunată”. Refrenul „Jos Băsescu!”, strigat din mii de piepturi, în mai multe oraşe din ţară şi în Capitală, au avut efect răcoritor. Există însă o mare probabilitate să rămînem numai cu asta.

Experienţa ultimelor două decenii ne arată că mitingurile nu rezolvă mare lucru. În sensul că nu produc răsturnări spectaculoase de situaţie. Dar avertizează Puterea că a întins coarda prea mult. Dacă avertismentul e serios, după aceea, măcar o vreme, Puterea apleacă o ţâră-n plus urechea spre popor.

Însă, protestul are unele efecte asupra şirii spinării politicienilor numai dacă este de amploare, de durată, are o miză clară şi aceasta e exprimată prin cereri precise.

O masă năucă, dinspre care se aude numai „huo!” şi „jos!”, nu convinge, nici nu sperie. Politicienii vor aştepta să se disperseze de la sine. Pentru că acea masă va obosi şi nu va şti ce să facă în faţa tăcerii Puterii. Mai mult, pretextul violenţei la care se dedau manifestanţii va fi folosit pentru dispersia sa mai rapidă.

***

Violenţele de stradă – induse de „directori de opinie” belicoşi, organizate sau provocate de structurile Puterii – fac parte din scenariul oricărei revolte serioase, care ameninţă Puterea şi nu o desfată cu „dansul pinguinului”. Ele sînt menite să descurajeze participarea oamenilor la manifestaţiile de protest şi să compromită aceste demonstraţii, dacă nu şi să le anuleze justeţea.

Violenţa nu ajută în nici un fel pentru atingerea scopului. Aşa încît trebuie evitată prin mecanisme inteligente. De pildă, ştim că violenţele au loc numai la adăpostul întunericului, aşa că poate ar trebui că demonstraţiile să se desfăşoare doar ziua.

Apoi, violenţa se produce pe un fond de încrâncenare, iar atmosfera poate fi detensionată prin scandări cu umor şi cîntece isteţe – ca în Piaţa Universităţii 1990, că tot s-au făcut diverse comparaţii între cele două manifestări.

Violenţa este proprie anarhiei. Protestatarii trebuie să se organizeze mai bine şi să scoată în faţă vorbitori, care să ajute la transmiterea unui mesaj coerent şi în mod continuu. Provocările poliţeneşti nu mai au acelaşi efect în timpul unor discursuri, iar „revoltaţii” care caută scandalul cu lumînarea sînt mai repede depistaţi şi izolaţi.

***

Acum e timpul ca revendicările să fie formulate limpede şi rostite răspicat. Altfel, Puterea va ignora mai departe mulţimea agitată.

Demisia preşedintelui şi a guvernului pot fi şi trebuie cerute, pentru că din incompetenţa, aroganţa şi ticăloşia lor s-a ajuns aici. Dar să nu fim naivi! N-a cedat Iliescu puterea în faţa mitingului maraton din 1990, la care au participat sute de mii de oameni. Cu atît mai puţin se va gîndi la demisie Băsescu, în faţa unui număr mic de persoane, lipsite de o viziune comună şi de un impact major.

Aşa încît „Piaţa” are nevoie de solicitări care să poată fi subiect de negociere. Nu e un troc cu principii, ci o strategie pentru a obţine rezultate pe termen lung. Revendicările trebuie să vizeze schimbări esenţiale în sistem, nu doar înlocuirea unor persoane. Chiar dacă Băsescu ar pleca, satisfacţia demisiei sale nu ne va fi de mare folos după momentul producerii ei. Criza economică rămîne şi trebuie rezolvată. Partidele din opoziţia parlamentară sînt la fel de toxice precum cele de la putere. Crin Antonescu sau Victor Ponta nu ne promit deloc, prin comportamentul lor de pînă acum, că vor fi preşedinţi mai onorabili.

Atunci, e nevoie de modificarea legii partidelor – cea mai restrictivă din Europa – pentru a se putea naşte şi afirma noi formaţiuni politice; de anularea legii de comasare a alegerilor – fiecare să aibă loc la termen; de înlocuirea unor miniştri, care s-au dovedit incapabili sau sînt suspectaţi de corupţie. Şi se pot adăuga şi altele. Deja guvernul şi-a arătat disponibilitatea de a ceda, anunţînd că va reface legea Sănătăţii şi că îl invită pe Raed Arafat să facă parte din echipa de experţi care o va rescrie (înlăturînd pricinile iniţiale de revoltă) .

***

Pe reţelele de socializare şi pe anumite site-uri şi bloguri se cere organizarea de alegeri anticipate, iar până atunci să avem un guvern de tehnocraţi sau unul militar.

Alegerile anticipate ar grăbi debarcarea lui Băsescu & Co, dar nu cred că vreun cetăţean de rînd şi lucid mai poate spera ceva bun de la USL. Ideea este să-i schimbăm pe toţi!

Cît despre un guvern de tehnocraţi – e o naivitate să credem că ar fi susţinut în Parlament dacă tehnocraţii respectivi nu sunt ai unor partide şi nu fac jocul acestora. Şi-atunci, de ce? Ca să ne iluzionăm că avem un guvern „independent”, corect şi priceput? Nu mai bine ştim cine are responsabilitatea politică?

Un guvern de tehnocraţi nu va putea oricum decît să ţină sistemul în regim de avarie pînă la alegeri. Iar asta într-un an care se anunţă cel mai greu pentru România.

Varianta cu guvernul militar mi se pare şi mai periculoasă. Armata ar trebui să aibă alte griji decît cele politice; măcar în vreme de pace. Semnalul către exterior ar fi extrem de prost, iar în interior ar exista primejdia ca un astfel de guvern să considere că merită mai mult decît un mandat provizoriu.

***

Pentru a duce lupta în mod eficient, „Piaţa” are nevoie de lideri. Şi asta în contextul în care, tot spre deosebire de 1990, în ea nu şi-au făcut apariţia încă nici intelectuali de marcă, nici artişti iubiţi, nici activişti civici notorii, nici şefi de sindicate, nici politicieni charismatici din opoziţie.

Dacă „Piaţa” nu va naşte lideri în cîteva zile, mişcarea se va sfîrşi înainte de a determina cea mai mică schimbare. Dacă „Piaţa” nu va naşte lideri, totul nu va fi fost decît un exerciţiu de demnitate – bun şi el, cum spuneam –, iar lipsa de perspectivă rămîne aceeaşi.

Actualitatea lui Eminescu

2012-01-15T13:52:00.001+02:00

Excepţională interpretare!

Un document nazist teribil din anii '40

2012-01-13T01:46:00.001+02:00

Reproduc mai jos un document pe care jurnalistul George Damian l-a făcut public, în urmă cu cîteva zile, pe blogul personal. Puteţi vedea aici şi fotocopii ale documentului original.

Mi se pare că e un raport despre România care ar trebui să ne dea mult de gîndit atît cu privire la trecutul nostru, cît şi la viitor.

România de pe cele două părţi ale Carpaţilor reprezintă două entităţi deplin diferite. Transilvania şi Banatul sunt marcate de Europa Centrală; Valahia, Moldova şi ţinuturile de la gurile Dunării sunt mai degrabă oriental-asiatice. Încă din secolul al X lea cultura ţărănească şi orăşenească a Imperiului a ajuns până la arcul carpatic. De cealaltă parte a Carpaţilor nu s-a putut clădi ceva asemănător, de aici începe un spaţiu colonial care nu este capabil să trăiască într-un mod propriu şi este influenţat de formele exterioare. Valahia şi Moldova au fost dependente de imperiile german, turc şi rus şi din păcate la dorinţa acestor puteri au devenit state „independente”. „Naţiunea română” nu este nici în ziua de azi nimic altceva decât o legendă a istoriografiei. Până în secolul al XIX lea nu a existat de fapt decât o viaţă vegetativă a micului popor de ţărani şi păstori valahi care număra cu puţin peste un milion de oameni care niciodată nu au avut o clasă conducătoare proprie ci nişte profitori patriarhali care se schimbau adesea. Înmulţirea de zece ori a acestei populaţii în secolele XIX şi XX s-a reuţit prin apariţia sistemului industrial european care a transformat stepele în terenuri agricole. Această mare şansă economică s-a transformat, ca la toţi primitivii, într-o creştere a populaţiei. De aici a rezultat un număr mai mare şi o clasă de mari proprietari lacomi care nu aveau nici o legătură cu pământul şi cu masele muncitoare; fără să existe un popor şi cu atât mai puţin o naţiune. Puţinul care are legătură cu voinţa poporului vine din Transilvania. În cercurile românilor emigraţi aici ca forţă de muncă, în urma contactului strâns cu cultura mărcilor de graniţă ale Imperiului a apărut dorinţa de a da o viaţă mai bună neamului propriu. Însă până în ziua de azi s-a rămas la stadiul de dorinţă.

Aceasta nu putea să fie altfel, spune Garda de Fier deoarece clasa conducătoare străină orientată doar spre câştig a nimicit toate încercările de îmbunătăţire. Faptul că turcii, grecii, evreii şi alţi străini au devenit zeii idealului îmbogăţirii fără limite şi acceptarea corupţiei ca sistem au făcut ca aceste dorinţe idealistice să nu aibă nici o şansă. Abia revoluţia din 1940 a dat ocazia unei renaşteri a poporului român pentru o viaţă de naţiune independentă.
Ar fi o greşeală acceptarea necritică a acestei teze a Gărzii de Fier. Este adevărat că mişcarea lui Codreanu este cea mai puternică expresie de sănătate şi voinţă proprie care a apărut în rândurile populaţiei României. Putem astfel vedea că există aici substanţe ale unei rase vrednice. Este însă îndoielnic că acestea sunt destul de puternice pentru a crea un stat şi a transforma o populaţie într-un popor. În primul rând nu există un conducător şi nici o clasă conducătoare. Codreanu şi 17.000 de comandanţi subordonaţi au fost înlăturaţi şi „poporul” nu s-a mişcat. Revoluţia nu a fost făcută de Garda de Fier, ci de Antonescu, un general despre care se poate spune că este un bărbat curajos. Lovitura de stat i-a reuşit deoarece inamicii săi au fost nişte nemernici laşi. Şi chiar şi aşa Antonescu nu ar fi reuşit nimic dacă prăbuşirea politicii externe a vechiului sistem nu i-ar fi pus în mână toate atuurile. Revoluţiile adevărate au drept urmare modificarea politicii externe. Noua Românie însă trăieşte de la început pe baza atotputernicei bunăvoinţe a Axei, chiar şi din punctul de vedere al politicii interne. Anume nu împotriva unor puteri străine a trebuit Antonescu să cheme trupele germane, ci împotriva propriei sale armate şi împotriva rezistenţei din cadrul aparatului de stat pentru că într-adevăr nu avea la îndemână forţe proprii care să îi fie alături. Într-o ţară ai cărei ofiţeri, funcţionari şi intelectuali aproape fără excepţie sunt obişnuiţi să trăiască din trădare, acest bărbat care înainte de toate pretinde cinste s-a confruntat imediat cu o duşmănie crescândă. De asemenea trebuie evitată luarea drept realitate a viselor gardiştilor. Noua Românie va avea nevoie pentru totdeauna din punct de vedere al politicii externe de sprijinul trupelor germane, iar din punctul de vedere al politicii interne pentru cel puţin câteva decenii.
Garnizoanele germane din România îi dau Reichului garanţia că nu vor apărea dezordini în sud-estul spaţiului său vital care ar fi păguboase din punct de vedere politic şi pentru situaţia aprovizionării sale. Mulţumită capacităţii populaţiei româneşti de a răbda de foame, mica supraproducţie agrară a României va fi la dispoziţia Reichului şi petrolul îşi va găsi drumul spre Reich câtă vreme acesta va curge. Astfel prin aceste exporturi româneşti se pare că vor asigurate lipsurile industriei germane. Apare acum întrebarea dacă Reichul trebuie să se mulţumească cu atât. Nu ar fi mai degrabă în interesul său să folosească pe deplin bogăţiile naturale şi forţa de muncă din această ţară apropiată? Recolta medie la hectar în România este doar puţin mai mare decât jumătate din media Reichului, în ciuda faptului că terenul este în general cu mult mai bun decât cel din Germania. De asemenea nu sunt folosite nici pe departe toate oportunităţile agricole ale României. Tratatul Wohlthat a indicat numeroase căi rin care să fie folosite puterile economice ale României şi să fie însufleţite schimburile comerciale. Tratatul este în continuare în vigoare şi piedicile politice care se opuneau punerii lui în aplicare au dispărut. Fără îndoială că mijloacele prevăzute în tratat pot fi folosite acum mai bine, însă este nevoie de un discipol dornic de învăţătură şi care să fie capabil de dezvoltare asupra căruia să se facă simţite efectele pedagogice. Însă această viziune trebuie mai întâi analizată în mod corect. Întreaga dezvoltare istorică pasivă de până acum a României vorbeşte împotriva unei posibilităţi de acest fel. Cunoscătorii ţării ne asigură că populaţia României nu este una ambiţioasă şi că în mod oriental-slav se mulţumeşte cu astâmpărarea foamei în loc să se străduiască să îşi asigure toate cele necesare. Religiozitatea moartă a bisericii ortodoxe îi întăreşte în această atitudine. Faptul că credinţa ortodoxă se găseşte alături de ideea naţională şi de cea de ordine în ideologia Mişcării Legionare ne face să nu ne aşteptăm la nici un fel de schimbare. Dacă se doreşte ca România să nu fie doar păstrată ci să fie folosită pe deplin acest lucru nu poate avea succes doar prin consiliere, ci prin metode coloniale. Pentru aceasta este nevoie ca în locul proprietăţilor ţărăneşti minuscule prost exploatate să apară mari moşii care să fie administrate după metode moderne sub conducere germană. Apoi trebuie ca forţa de lucru care acum leneveşte să fie ocupată intensiv pe model colonial cu agricultura şi trebuie alcătuite mair armate de muncitori care să refacă sistemul de drumuri extrem de înapoiat. Industriile care necesită forţă de muncă intensivă trebuie să fie transferate din Reich în România.
În acest fel i se va da poporului german din România o şansă de implicare care să îi dea şi conştiinţa că joacă un rol important în cadrul Reichului. Poporul german din România a devenit de puţină vreme o corporaţie de drept public. Ei se poat alătura drapelului Reichului şi pot să îşi satisfacă serviciul militar în regimente proprii. Prin aceasta se reuşeşte ca Reichul să nu cedeze acest vechi post de graniţă, ci să îl păstreze şi cum este de dorit, să îl dezvolte. Ţara de dincoace de Carpaţi poate prin munca saşilor transilvăneni să primească din nou caracterul unui district german. De asemenea grupul etnic german oferă o rezervă necesară de oameni cunoscători ai ţării care să fie folosiţi pentru rezolvarea problemelor de cealaltă parte a Carpaţilor.
Aceste sarcini pot fi îndeplinite fără să fie atinsă suveranitatea formală a României (caracteristicile cele mai importante ale suveranităţii oricum îi lipsesc acestui stat) şi fără ca să fie blocate posibilităţile de dezvoltare ale puterilor vrednice din rândul populaţiei româneşti. Modalitatea de acţiune trebuie să fie o impunere pe cale paşnică. Nu ar trebui să fie dificil de obţinut sprijinul guvernului român pentru înfiinţarea unor moşii model şi treptat numărul acestor mari moşii să fie crescut. De asemenea nu ar trebui să fie întâmpinate obstacole de netrecut pentru punerea sub regie germană a construcţiilor de drumuri şi canale. Nu este nevoie de mijloace violente pentru penetrarea industrială. Există destul capital în Reich care caută oportunităţi şi care printr-o organizaţie centrală de intermediere în mod planificat să fie orientat către România.
Printr-o politică românească bazată pe realităţi şi nu pe programul imposibil de realizat al unei minorităţi de gardişti fiecare va primi ceea ce i se cuvine: masele capabil de dezvoltare o mai bună supraveghere şi alimentare ca până acum, germanii vor primi conducerea în ceea ce priveşte interesele Reichului şi foloasele cuvenite pentru contribuţia şi responsabilitatea lor politico-militară, forţele vrednice de origine românească vor primi participarea la guvernare şi administrare, conducerea producţiei şi a comerţului.
Misiunea militară germană din România trebuie să apere ordinea astfel încât să nu mai fie posibile dezordinile. Reichul german nu trebuie să lase să îi scape posibilităţile coloniale care se găsesc la uşa sa.

P.S.
Aceasta este traducerea unui raport german nesemnat, care poartă data de 4 noiembrie 1940. Autorul acestui text stabileşte strategia de acţiune a Germaniei naziste în România, la două luni de la alungarea regelui Carol al II lea şi la puţină vreme de la sosirea misiunii militare germane. Documentul se găseşte la Arhivele Naţionale ale României, Fondul Microfilme SUA, rola 258 cadrul 1405523. Raportul a fost recuperat din arhivele naziste de armata americană, însă din păcate nu a fost înregistrată provenienţa lui. După ton, vocabular şi atitudine pare să fie elaborat de un membru al NSDAP. Diplomaţii şi economiştii celui de-al treilea Reich rareori se exprimau atât de direct în rapoartele scrise.
Dincolo de originile acestui raport şi identitatea autorului său este şocantă viziunea asupra trecutului şi viitorului României. În ziua de azi găsim destui români care susţin idei asemănătoare cu cele din acest raport. Pe de altă parte acest document scoate la lumină adevărata părere a naziştilor faţă de legionari.
Cât despre viitorul rezervat României lucrurile sunt spuse limpede: o colonie furnizoare de materii prime şi forţă de muncă. (George Damian)

Mihail Albişteanu: De ce trebuie să cadă actuala putere

2012-01-12T18:49:00.001+02:00

Pentru ca sînt destui care se fac că nu ne pricep poziţia (nouă, celor de la Rost), deşi am exprimat-o clar în mai multe ocazii, preiau şi aici ultima postare, de pe blogul personal, a lui Mihail Albişteanu, vicepreşedinte al Asociaţiei Rost şi redactor al revistei omonime.

De ce trebuie să cadă actuala putere? Pentru că:

1. Au ocupat, de sus şi până jos, toate funcţiile din stat cu incompetenţi şi mediocri, carierişti, fără caracter, dar cu carnet de partid - fie el PDL, UDMR sau UNPR.
2. Au aruncat la coş Parlamentul, generalizând fenomenul asumării răspunderii guvernului pe legi, deşi exact asta (implicarea Executivului în fenomenul legiferării) acuzau la guvernul Năstase, înainte de 2005.
3. Distrug ideea de stat social (concept ce nu poate fi legat doar de ideologia de stânga), fapt vizibil prin noile legi ale educaţiei şi sănătăţii. Astfel, se accentuează individualismul şi este diluată ideea de comunitate, ca şi cea de naţiune.
4. Privatizează tot ce au ratat guvernele PSD, la fel de "profitabil" pentru ţară - avem exemplul Roşia Montana.
5. Comasează alegerile sub pretext de economii la buget şi de risc de campanie electorală continuă în an de criză - 2012. Atunci, eu propun o soluţie şi mai economică: să renunţăm la alegeri complet şi să lăsăm la putere actuala coaliţie încă vreo două decenii.
6. Extrem de grav, aceşti inculţi gângavi, dintre care unii ocupă ministere în care vor să-i înveţe şi pe alţii ceea ce ei nu vor înţelege niciodată (pentru că nu au capacitatea intelectuală, cunoştinţele şi nici coloană vertebrală necesare) încearcă să facă tabula rasa din istoria noastră. După ce aproape că au scos în afara legii istoria românilor şi geografia naţională, acum vin cu aberantul proiect al reorganizării administrativ-teritoriale a ţării în câteva regiuni de dezvoltare, desfiinţând actualele judeţe. Am ajuns în situaţia tragicomică să sperăm de la UDMR-işti (care au însă propriile interese şi obiective, total diferite de ale noastre) că se vor opune acestei crime (valabil, cu toate menţiunile de mai sus, şi în cazul exploatării de la Roşia Montana).

7. Cel puţin după decembrie 2009, cei din PDL se poartă, majoritatea, după exemplul şefului ăl mare, ca şi cum ar fi Dumnezei pe pământ, cu o aroganţă egalată doar de lipsa lor de pricepere şi de cunoştinţe.

---------------

Citiţi şi aici.

Eminescu şi lumea aromânească

2012-01-11T11:08:00.000+02:00

În data de 15 ianuarie, începând cu ora 19.00, la Clubul Ţăranului Român, Proiectul Avdhela – Biblioteca Culturii Aromâne organizează o seară de discuţii şi lecturi în amintirea poetului Mihai Eminescu şi a relaţiilor sale cu aromânii.

Vor fi prezentate contexte, momente şi versuri ce l-au legat pe marele poet de cultura şi spiritualitatea aromânească a vremii sale, precum şi rolul său asupra liricii aromâneşti moderne.

Evenimentul este primul dintr-o serie de manifestari publice organizate de Proiectul Avdhela, care îşi propune sa aducă în faţa publicului teme şi momente din cultura aromânească de interes larg.
Plecând de la ipotezele puse în discuţie asupra originilor numelui şi rădăcinilor familiei lui Eminescu, trecând prin articolele sale pe tema aromânilor şi privite din prisma contextului istoric şi cultural al vremii, se vor prezenta contactele poetului cu mediile aromâneşti. Invitaţii serii - George Vrana, Şerban Tanaşoca şi Aura Piha vor conduce discuţiile către rolul şi influenţa lui Eminescu asupra elitelor aromâneşti şi asupra configurării liricii moderne aromâneşti, punctând reflexia poetului în opere de primă valoare ale culturii aromâneşti. Discuţiile vor fi alternate de lecturări şi recitări ale poeziilor eminesciene transpuse în aromână.
În semn de omagiu poetului, se vor urca pe site-ul bibliotecii virtuale a culturii aromâne www.proiectavdhela.ro şi vor fi disponibile gratuit spre consultare o serie de studii şi cărţi –tribut.

Proiectul Avdhela, Biblioteca Culturii Aromâne este un proiect non-profit, independent ce urmăreşte să identifice, să editeze şi să ofere operele ştiinţifice şi artistice ale patrimoniului culturii aromâne în mod gratuit prin intermediul bibliotecii virtuale a www.proiectavdhela.ro. Activitatea proiectului se reflectă în evenimente tematice, proiecte de cercetare pe teme de identitate şi istorie orală, editarea de materiale foto, audio şi video, proiecte pentru tineri aromâni ş.a.m.d.

Scrisoare pentru eliberarea Părintelui Efrem, stareţul mănăstirii Vatopedu

2012-01-09T15:56:00.000+02:00

În această dimineaţă, a fost depusă la sediul ambasadei Greciei în România o scrisoare de protest, semnată de peste două sute de preoţi şi laici ortodocşi români şi adresată preşedintelui Greciei, prim-ministrului elen şi procurorului general al Curţii Supreme de Justiţie.

"Noi, credincioşi ai Bisericii Ortodoxe Române, am aflat cu uimire şi îngrijorare despre întemniţarea egumenului Sfintei Mănăstiri Vatoped din Sfântul Munte, a Preacuviosului Părinte Arhimandrit Efrem. Cei mai mulţi dintre noi l-am cunoscut pe Părintele Efrem şi mărturia noastră despre personalitatea şi activitatea sfinţiei sale contrastează radical cu o astfel de măsură.
Nu este în puterea noastră a contesta jurisdicţia organelor justiţiei elene. Credem că se va lua o hotărâre dreaptă şi imparţială în problema privind proprietăţile Mănăstirii Vatoped.
Suntem nedumeriţi de aplicarea detenţiei înainte de judecarea cazului pe fond a unui monah care nu constituie o ameninţare pentru societate şi care şi-a exprimat în mod repetat bunăvoinţa de a colabora în ceea ce priveşte cercetarea judiciară.
De asemenea, ne surprinde şi ne întristează timpul când s-a decis arestul preventiv: în ajunul preaslăvitei sărbători a creştinătăţii, Naşterea Domnului Iisus Hristos.

Ca români ne amintim cu durere de cel puţin două evenimente cutremurătoare din istoria noastră, care au avut loc în zile de praznic bisericesc:
1. decapitarea celor şase martiri-sfinţi ai Neamului nostru, Constantin Brâncoveanu dimpreună cu cei patru fii şi cu ginerele său, Ianache, în ziua de 15 august 1514, praznicul Adormirii Maicii Domnului, la Constantinopol, din porunca Sultanului;
2. arestarea a sute de preoţi (ordinul ministrului Afacerilor Interne 410/1952), reţinuţi, anchetaţi şi trimişi în lagărul de exterminare de la Canal, în ziua de 15 august 1952, praznicul Adormirii Maicii Domnului, în timpul regimului comunist-ateu.
Credem că prin această poziţie de solidaritate cu Preacuviosul Părinte Efrem, pe care o exprimăm şi noi, alături de nenumăratele mesaje ale ierarhilor, preoţilor şi laicilor din mărturisitoarea Eladă şi din celelalte ţări ortodoxe, veţi face tot ceea ce vă stă în putinţă pentru a restabili normalitatea judiciar-socială în cazul Părintelui Stareţ Efrem.
Am ataşat prezentei scrisori un număr de 11 file care conţin tabelul cu semnături ale persoanelor care suntem solidari cu cele exprimate mai sus."

Sursa: Rafael Udrişte

Al. Paleologu: Europa nu poate fi "construită", ea este. Atunci se creează structuri, care o distrug, lovind în creştinism

2012-01-07T00:44:00.002+02:00

Naţionalismul fără identitate şi Statele Unite ale Europei

2012-01-04T17:30:00.003+02:00

Traian Băsescu a dat tonul, ca de fiecare dată. E musai să se facă Statele Unite ale Europei. Numai aşa ne putem salva! Reacţiile din tabăra susţinătorilor au întîrziat puţin. Pare-se că au avut nevoie de un nou imbold.

Un intelectual retras oficial din prima linie a ideologilor democrat-liberali, Dragoş Paul Aligică, a găsit momentul - 1 Decembrie - să pună în discuţie "problema naţională". La care i-a răspuns grăbit jurnalistul Dan Tapalagă, veştejind identitatea naţională. Ideea lui Tapalagă este că suveranitatea, independenţa şi identitatea naţională nu ne folosesc la nimic dacă rămînem cu burta goală. Oricum, noi nu ştim să ne guvernăm, avem prea mulţi hoţi la putere şi mai sîntem pîndiţi şi de recrudescenţa naţionalismului sanguinar. D.P. Aligică vede în poziţia lui D. Tapalagă "chintesenţa unei poziţii publice influente şi a unei întregi filozofii de guvernare". Corect! Iar rezultatele sînt palpabile. D.P. Aligică încearcă să-i zdruncine puţin convingerile, dar nu mai primeşte răspuns.

Puţin înainte de Crăciun, cîţiva fecedişti pledează şi ei pentru Statele Unite ale Europei, sub un titlu mai degrabă înşelător. Oamenii nici nu cred că mai avem o identitate naţională, ci una... europeană, aşa că la ce bună atîta tocmeală? Pe de altă parte, chiar lipsiţi de identitate naţională, nu sîntem scutiţi de "primejdia naţionalismului". Perfect logic.

Singura lor grijă este ca nu cumva, plămădind Statele Unite ale Europei, să ne iasă Uniunea Sovietică Europeană. Dar despre cum ar putea ieşi altceva nu ni se prea spune. A, şi mai au un argument imbatabil: dacă tot am cedat pînă acum bună parte din suveranitatea naţională, de ce n-am renunţa la toată? În numele unui generos proiect creştin-democrat, se înţelege. Bine, în UE nu se vede deloc creştinismul, ba şi democraţia începe să intre în ceaţă, dar dă bine să vorbeşti cu atît mai abitir despre "filosofia ateniană" a libertăţii, responsabilitatea la care ne obligă "dreptul roman" şi "demnitatea umană" conferită de creştinism. Adică, despre "spiritul european".

Mă întreb dacă ei chiar cred în ce scriu. Este uluitoare orbirea intelectualului român în momente istorice cruciale.

Într-un interviu care va apărea vineri în Formula As, Tia Şerbănescu mi-a declarat, la rându-i, că "solidaritatea europeană e mai importantă decît suveranitatea naţională" şi că "dacă UE se va prăbuşi, România nu va supravieţui". Apocaliptic!

Se va înteţi munca de convingere cu privire la acceptarea unui "despot luminat", pentru a nu muri de foame cu libertatea de gît. Diabolic este că despotul nu mai are de astă dată un singur chip, ci o mie, bruxeleze. Şi n-au trecut bine două decenii de relativă libertate...

UPDATE
Cîteva observaţii de interes sînt făcute şi de fraţii de la Război întru Cuvînt.

EXCLUSIV. Părintele Amfilohie de la Diaconeşti despre bucuria Crăciunului

2011-12-23T17:36:00.005+02:00

Pr. Amfilohie, anul 2007. Foto: Claudiu Târziu

Părintele Amfilohie Brânză, duhovnicul Mănăstirii “Adormirea Maicii Domnului” de la Diaconeşti – Bacău, face parte din stirpea, tot mai rară azi, a soldaţilor neînfricaţi ai lui Hristos. Îi simţi puterea din prima clipă. Privirea dreaptă, vorba hotărâtă, strângerea de mână fermă îi arată dârzenia. Dar pe cât de milităroasă îi este prezenţa, pe atât de largă inima – în care primeşte cu blândeţe şi empatie toate durerile şi zbaterile celor care vin să i se spovedească. Pentru fiecare are un cuvânt de folos, o mângâiere, o îmbărbătare şi un zâmbet. Căci acest călugăr încruntat şi plin de cerbicie, pe care nu te-ai mira să-l vezi încins cu o sabie, ştie să zâmbească.

Deşi e mereu aglomerat de urgenţe, găseşte timp pentru toţi cei care îi cer ajutorul duhovnicesc.

Când acceptă să mai ţină câte o conferinţă pentru tineri, sălile se umplu până la refuz. Părintele Amfilohie e iubit şi preţuit atât pentru ce spune, dar şi pentru cum spune. Este un mărturisitor curajos şi neconvenţional. De câţiva ani însă, şi-a rărit apariţiile publice din afara mănăstirii. Şi cu atât mai căutat este. Aşa încât am găsit foarte potrivit să avem un scurt dialog cu sfinţia sa despre bucuria Crăciunului şi despre cum ajungem la ea.

“Să nu lăsăm ascunsă icoana Naşterii Mântuitorului sub zgura păcatelor noastre!”

- Preacuvioase părinte, Înalt Preasfinţitul Bartolomeu, vrednicul de pomenire arhiepiscop al Clujului, spunea cândva că Naşterea Domnului e o sărbătoare a purităţii: Fecioara, fără de stricăciune, Îl naşte pe Cel Fără de Păcat. Câţi dintre creştinii care mai vin astăzi la biserică sau care vă trec pe sub epitrahil la spovedanie, mai au conştiinţa acestei sărbători a purităţii – ea singură fiind motivaţia pentru noi de a ne curăţi?

- Nici nu vă daţi seama câtă dreptate are acest mare vizionar al Bisericii noastre, a cărui lipsă o simţim din plin şi pe care nu o putem acoperi noi toţi acum. Definiţia Naşterii Domnului ca sărbatoare a purităţii nu este doar o formulare teologică într-o Pastorală de Crăciun, ci afirmarea unui fapt existenţial minunat, care se petrece an de an sub ochii noştri. Îmbrăcaţi cu ce au, apăsaţi de griji, minţiţi şi sărăciţi, creştinii noştri, aşa cum sunt ei, vin la biserică de Crăciun să primească mângâiere, pace şi bucurie. Şi primesc. Pentru că mai toţi credincioşii, nu numai cei ce se spovedesc, ci şi cei care aprind doar o lumânare sau aduc un pomelnic la altar, vin cu credinţa că Pruncul dumnezeiesc, care S-a născut, cât şi Fecioara Maică, ce Îl ţine în braţe, îi cheamă într-adevăr la o sărbătoare a bucuriei şi împăcării, şi mai ales a purităţii. Asta este puterea Praznicului. Setea de absolut şi de puritate este sădită în firea noastră prin actul creaţiei şi omul şi-o potoleşte mai ales la această Sărbătoare a Naşterii Domnului.

Pr. Amfilohie, în 2003, predicînd la Mănăstirea Făgeţel (Bacău). În spate se vede stareţul mănăstirii, părintele Andrei. Foto: Doru Cătălin Vîntu

- Postul Naşterii Domnului este un post al bucuriei, pentru că acum ne bucurăm că se naşte Mântuitorul. De ce trebuie să postim şi într-un astfel de moment de bucurie?

- Să ştiţi că în dreptul acestui Praznic nu vorbim de bucurie în sensul obişnuit al cuvântului, ci de o bucurie anume, de o sfântă bucurie, adusă pe pământ de Dumnezeu şi vestită prin îngeri: ”Iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David”. Este vorba de o bucurie unică, de natură dumnezeiască, ce cunoaşte trepte de intensitate pe măsura purităţii noastre. Puritate deopotrivă trupească şi sufletească, ce se realizează numai prin rugăciune şi post. Cu alte cuvinte, dacă nu te înfrânezi de la toate poftele trupului, nu ai cum să simţi bucuria Naşterii Sale. E ca şi cum o icoană extraordinar de frumoasă ar fi acoperită de straturi groase de fum şi praf – şi atunci, chiar dacă ea rămâne splendidă pe dedubt, noi nu ne putem bucura de frumuseţea ei. Să nu lăsăm ascunsă icoana Naşterii Mântuitorului sub zgura păcatelor noastre!

“Cuvântul Mântuitorului te face să nu mai simţi foame, sete sau oboseală”

- Dar chiar şi atunci când postim, ne bucurăm noi în mod real de Naşterea lui Mesia, Cel care ne poate salva sufletul, sau mai degrabă ne bucurăm tot de cele ale trupului, care însoţesc sărbătoarea aceasta?

Pr. Amfilohie în toamna lui 2010. Foto: Claudiu Târziu

- Vedeţi, tocmai în aceasta constă valoarea postului pentru Praznicul de care vorbim. Că ne ajută să gustăm din adevărata bucurie a Naşterii Domnului, nu să rămânem la aspectul exterior al sărbătorii, cel material. Iubirea cu care Pruncul Iisus ne atrage spre El produce în suflet o bucurie mai presus de tot ceea ce este pământesc. În preajma Lui, inima omului îşi pierde atracţia către cele materiale. Pătrunsă de Harul Duhului Sfânt, se mişcă spre stări superioare de simţire şi cunoaştere faţă de cele din planul lumesc. Aşa se explică cum miile de oameni care se ţineau după El ca să-L asculte stăteau nemâncaţi cu zilele, pătrunşi fiind de puterea cuvintelor Sale. Nu mai simţeau foame, sete, oboseală, căci de toate le ţinea loc cuvântul Mântuitorului. Dacă n-ar fi Acesta Dumnezeu şi dacă n-ar lucra prin El asemenea Putere, n-ar mai exista astăzi creştinismul. Experienţa postului ne ajută să ne încredinţăm de aceste adevăruri, prin schimbările care se produc în sufletul nostru. Nu există să posteşti cum se cade, adică să te opreşti nu numai de la o anume mâncare, dar să-ţi curăţeşti şi gândurile, prin rugăciune, şi să nu simţi într-adevăr bucuria sărbătorii.

- De ce credeţi că, an de an, Crăciunul devine tot mai mult un pretext comercial, o celebrare a nevoilor sau a mofturilor de ordin material, şi tot mai puţin una a tresăririlor sufleteşti, mistice? De ce nu mai simţim suflul tainei îndărătul spectacolului?

- Eu nu văd ca lucrurile să stea aşa. Imaginea aceasta, probabil, încearcă să o impună o televiziune şi o presă mai puţin ortodoxă, ce nu se poate ridica mai sus de interesul comercial ori de aspectul circului. Însă Taina Sfintei Sărbători, care nu se poate filma şi nici fotografia, este vie şi lucrătoare în continuare. Ea stă în puterea lui Dumnezeu şi-n inimile tuturor celor care o trăiesc şi se bucură de ea. Toate bisericile sunt pline de oameni, cine nu vede asta? Şi nu doar de Paşti şi de Crăciun, ci în tot timpul anului. De ce? Fiindcă “în om este sădită informaţia împlinirii sale” – cum spune foarte frumos părintele profesor Constantin Coman – care-l mişcă permanent spre împlinirea standardelor la care este menit să ajungă. Adică la măsura absolută, pe care o poate realiza doar în Biserică.

“Lumea se îndreaptă încotro arată Dumnezeu cu degetul”

- Totuşi, tot ce se întâmplă în jurul nostru, de la lipsa de înţelegere şi compasiune pentru aproapele până la crime de stat, arată că lumea se despiritualizează accelerat. Iar unii creştini sunt de părere că fenomenul nu e întâmplător sau natural, ci parte a unui plan urzit de puternicii lumii. Au dreptate, sau mai degrabă răul nu e în afară, ci înlăuntrul nostru?

- Să ştiţi că răul se găseşte atât în afara, cât şi înlăuntrul omului. Însă altceva este mai important să ştim. Că de rău nu putem scăpa nici cu bani, nici cu arme, nici cu petrol, nici cu diamante, nici cu tehnologie, ci doar cu puterea lui Dumnezeu. Cât despre mai marii lumii, l-am întrebat şi eu pe părintele Iustin de la Petru Vodă cum că ei au în plan cutare şi cutare lucru… Şi ştiţi ce mi-a răspuns? “Măi băiete, măi, Dumnezeu se uită la ei ca la nişte copii, măi”. Adică să înţelegem că lumea se îndreaptă încotro arată Dumnezeu cu degetul, nu unde cine ştiu eu cine îşi face planuri să o ducă. Despiritualizarea lumii, urzită de unii sau de alţii, cum spuneţi, prin materializarea vieţii, o să-l împingă şi mai tare pe om spre Biserică, deoarece o să-l convingă şi mai mult că fără Dumnezeu nu poate nimic şi nu valorează nimic.

- Totuşi, cum ne putem păstra intactă bucuria acestui eveniment unic şi mântuitor: Naşterea Domnului?

- Cu cât vom pune capăt împrăştierii dinafară, cu atât ne vom apropia lăuntric de Hristos. Tăcerea, postul, metaniile, spovedania şi Sfânta Împărtăşanie, rugăciunile de noapte, înfrânarea, nevoinţa, lacrimile, milostenia şi cititul cu meditaţia ne vor ajuta să-L atragem pe Domnul ca să Se nască şi în sufletele noastre. Trebuie un pic de osteneală şi de stăruinţă ca să ajungem la mângâierile duhovniceşti.

“Să luptăm cu răul din noi şi din lume după pilda noilor martiri ai poporului român”

- Spre încheiere, îmi permit să vă pun o întrebare personală. Care a fost cel mai frumos Crăciun petrecut de sfinţia voastră înainte de călugarie?

- Cele mai frumoase sărbători ale Crăciunului le-am trăit pe când eram un copil nevinovat şi cu sufletul curat. De aceea şi astăzi, în mănăstire fiind, aş da orice să mă pot apropia de Hristos din nou, ca şi atunci, cu suflet de copil.

- Ştiu că la fiecare Crăciun Mănăstirea Diaconeşti le pregăteşte credincioşilor câte o bucurie: ba un CD cu colinde interpretate de maici, ba o icoană nouă, ba o carte de folos… Ce veţi face anul acesta?

- Cu ajutorul lui Dumnezeu, maicile au reuşit să pregătească la timp două bucurii pentru Crăciunul de anul acesta: “Poezii cu iz de Filocalii”, o carte pentru cei mari şi mici cuprinzând versuri cu tâlcuri duhovniceşti şi Calendarul pe 2012, cu un conţinut special: este vorba de Părinţii români care au pătimit în închisorile comuniste (Pr. Arsenie Papacioc, Pr. Gheorghe Calciu, Pr. Dimitrie Bejan, Pr. Dumitru Stăniloae, Pr. Ilie Lăcătuşu, Pr. Arsenie Boca ş.a.) pictaţi de maici în manieră iconografică, cu o scurtă prezentare a vieţii lor. Mesajul pe care vrem să-l transmitem astfel, acum, la Naşterea Domnului, este acela al luptei cu răul din noi şi din lume şi al păstrării demnităţii creştine şi naţionale, după pilda pe care aceşti noi martiri ai poporului român ne-au lăsat-o prin viaţa şi învăţăturile lor.

CLAUDIU TÂRZIU

PS: I-am luat acest interviu părintelui la începutul postului Naşterii Domnului, dar, din anumite motive, apare abia acum şi numai aici.

Înfiinţată în anul 1998 şi având hramul “Adormirea Maicii Domnului”, Mănăstirea Diaconeşti se află în comuna Agăş, judeţul Bacău, într-un loc de o deosebită frumuseţe. Obştea este de maici. Părintele protosinghel Amfilohie este singurul preot slujitor şi duhovnicul obştei.

La mănăstire se ajunge din DN 12A, mergând spre Vest, pe un drum pietruit, care urcă în pădure. Biserica este din lemn, în stil ştefanian. În mănăstirea mai există şi un paraclis de iarnă, cu hramul “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”.

Nostalgicilor comunişti, ceva pentru memorie. Pentru bun simţ n-am nimic să le ofer

2011-12-21T02:20:00.001+02:00

22 de ani de la căderea regimului Ceauşescu. Mulţi bătrîni privesc cu nostalgie în urmă, zicîndu-şi că rău a fost cu dictatorul dar şi mai rău e fără el. Au uitat frigul din case, programul de întreruperi de curent, foamea îndurată - toate pentru ca ţara să economisească bani, să-şi plătească datoriile externe şi să finanţeze proiectele faraonice şi inutile sau neviabile ale preşedintelui republicii. Au uitat frica de a rosti în public vreun adevăr împotriva tiraniei sau vreo mărturisire de credinţă, pentru care îi păştea puşcăria. Au uitat că n-aveau dreptul să călătorească decît cel mult în ţările socialiste şi numai cu voie de la Securitate. Au uitat destinele mutilate sau sfîrşite în puşcării, colonii de muncă forţată sau domiciliu obligatoriu. Au uitat bisericile dărîmate. Au uitat bătrînii aceştia pînă şi faptul că nu aveau ce vedea la televizor - idolul multora dintre ei azi. [Măcar tinerii au palida scuză că n-au trăit vremurile acelea şi la şcoala care se face azi... Scuza asta însă nu funcţionează şi în cazul tinerilor intelectuali comuniştii de cafenea, care îşi vîntură ideile criminale în spaţiul public fără să indigneze prea multă lume. Ei ştiu bine adevărul, dar îl ocultează din interese diverse.]

Pentru împrospătarea memoriei tuturor, iacată mai jos programul postului naţional de televiziune şi a celui de radio pentru ziua de Crăciun a anului 1989. Poate că acest colţ de ziar le va reaminti unora şi celelalte privaţiuni din timpul comunismului, iar celor neştiutori le va stîrni curiozitatea de a afla mai multe. Nu, noilor comunişti nu le va crăpa obrazul de ruşine, ci vor spune că "Ceauşescu a întinat idealurile comunismului", odată cu tovarăşul Iliescu.

Calendar cu părinţi ortodocşi care au pătimit în temniţele comuniste

2011-12-20T17:39:00.001+02:00

A apărut Calendarul pe anul 2012 al Mănăstirii Diaconeşti (Bacău). Cu Părinţi români care au pătimit în închisorile comuniste. Sînt pictaţi, fiecare la cîte o lună, Părinţii Arsenie Papacioc, Marcu Dumitrescu de la Sihăstria, Daniil Teodorescu (Sandu Tudor), Ilarion Felea, Arsenie Boca, Benedict Ghiuş, Sofian Boghiu, Ilie Lăcătuşu, Dimitrie Bejan, Dumitru Stăniloae, Gheorghe Calciu, Gherasim Iscu. Pe spatele fiecărei pagini este prezentată în rezumat viaţa fiecărui Părinte.

Din concertul de Crăciun organizat de Dan Puric

2011-12-20T14:56:00.002+02:00

Duminică seara am fost la spectacolul caritabil de Crăciun organizat de Compania Dan Puric şi Asociaţia Pro Vita la sala "Rapsodia" din Bucureşti. A fost excelent! Plin de emoţie şi de oameni frumoşi. Bravo lui Dan Puric că l-a făcut posibil. Iată şi un prim fragment de înregistrare video din spectacol, pentru care îi mulţumesc prietenului Alex Rădescu. Înţeleg că vor fi postate şi alte fragmente pe blogul lui Alex.

VIDEO. Evocare Ţuţea

2011-12-19T23:56:00.006+02:00

Cei care nu aţi putut participa la evocarea lui Petre Ţuţea de pe 13 decembrie, de la Clubul Ţăranului, aveţi acum filmul evenimentului.

UPDATE

O relatare a evenimentului şi aici.

UPDATE 2

Petre Tutea, intre bataia de joc a primarilor si revendicarile lui Crin Antonescu / Dezvelirea monumentului fara bust

Inmormantarea cu peripetii a unui filosof plin de umor

Trecerea lui Petre Tutea de la marxism la legionarism

UPDATE 3

Petre Ţuţea după 20 de ani/ de Marius Vasileanu

Statul român se vrea proprietar pe mormîntul lui Ştefan cel Mare şi Sfînt

2011-12-17T14:35:00.000+02:00

Către cei care gândesc şi mai simt româneşte

Mănăstirea Putna, reprezentată prin Stareţ Arhimandrit Melchisedec Velnic, aduce la cunoştinţă tuturor forurilor bisericeşti şi laice o nedreptate ce se încearcă a se face, printr-o Contestaţie în anulare asupra căreia se va pronunţa Tribunalul Suceava, în privinţa terenului care reprezintă vatra mănăstirii.
În data de 1 iulie 2011, prin Decizia definitivă şi irevocabilă nr. 1015 a Tribunalului Suceava, Mănăstirii Putna i s-a făcut o dreptate istorică, recunoscându-i-se, prin uzucapiune, dreptul de proprietate asupra vetrei de vieţuire monahală – terenul de 14 ha pe care se află: biserica cu mormântul Sfântului Voievod Ştefan cel Mare, cimitirul, chiliile, muzeul, arhondaricul, livada şi gospodăria anexă.
În data de 7 decembrie 2011, Direcţia Finanţelor Publice a Judeţului Suceava, ca reprezentant al Statului Român, a depus la Tribunalul Suceava o Contestaţie în anulare prin care cere să se anuleze hotărârea judecătorească mai sus menţionată.
Acest demers al unei instituţii publice ne surprinde cu atât mai mult cu cât, mai ales în ultimii ani, lumea politică şi mass-media au încercat să ne convingă că nu se poate concepe un stat de drept în care să nu se garanteze respectarea proprietăţii private. Urmare a acestor intervenţii, majoritatea cetăţenilor şi-au recuperat sau au fost despăgubiţi pentru proprietăţile confiscate abuziv de către regimul comunist.
Pământul pe care se află Mănăstirea Putna a fost dăruit de ctitorul ei, Sfântul Ştefan cel Mare, domnul Moldovei, din averea sa personală. Dania a fost întărită în 1503 prin cuvintele: Iar după viaţa noastră, cine va fi domn al ţării noastre, (...) Moldova, acela să nu clintească dania şi întărirea noastră, ci s-o întărească şi s-o împuternicească, pentru că am cumpărat cu banii noştri şi am dat şi am scris acelei sfinte Mănăstiri de la Putna.
După ocuparea Bucovinei de către austrieci în 1775, a fost constituit în 1783 Fondul Bisericesc, cuprinzând averile Bisericii Ortodoxe din Bucovina. În acest Fond au fost cuprinse scriptic (în cartea funciară) şi toate proprietăţile Mănăstirii Putna, iar Statul Român comunist, prin Decretul nr. 273/1949, nepublicat în Monitorul Oficial, s-a intabulat abuziv pe suprafaţa de 14 ha amintită mai sus.
Cu toate acestea, niciodată terenul de 14 ha, care reprezintă nucleul de vieţuire al Mănăstirii Putna în cei peste 550 de ani de existenţă, nu a fost înstrăinat sau folosit de către altcineva, fiind întotdeauna în posesia utilă, neîntreruptă şi paşnică a vieţuitorilor mănăstirii.
Mai mult, orice mănăstire are un drept de proprietate sacră asupra bisericii, chiliilor şi incintei mănăstireşti, drept recunoscut prin lege. Nu este normal ca Mănăstirea Putna – cea dintâi dintre ctitoriile lui Ştefan cel Mare, cunoscută tuturor românilor ca un simbol de credinţă, cultură şi demnitate – să fie nevoită să cerşească de la o instituţie a statului recunoaşterea dreptului de proprietate asupra pământului dobândit prin donaţie şi stăpânit neîntrerupt.
Dacă nu vom reuşi să garantăm proprietatea privată dobândită legitim, cine ne va garanta în viitor munca noastră, moştenirea noastră, libertatea noastră ca cetăţeni şi creştini? O ţară nu se clădeşte pe nedreptate!
Prin urmare, cerem reprezentanţilor statului să intervină pentru retragerea Contestaţiei în anulare depusă de Statul Român prin Direcţia de Finanţe Publice a Judeţului Suceava.

Ce şansă am irosit...

2011-12-17T14:15:00.001+02:00

Să nu uităm! Revoluţia furată din decembrie '89 şi tentativa eşuată de a relua această revoluţie în Piaţa Universităţii, în primăvara lui '90. Unde ne sînt entuziasmul, speranţa, credinţa, dragostea, curajul, patriotismul, demnitatea şi cerbicia de atunci? Urmăriţi vorbitorii din acest film şi vedeţi evoluţia lor ulterioară. Dinstanţa de evenimente ne arată şi mai clar ticăloşia unora dintre cei care au deturnat revoluţia, au pus mîna pe putere, au minţit poporul şi au conştiinţele încarcate de atîţia morţi nevinovaţi. Să ne gîndim dacă nu cumva Nae Caramfil a fost profetic: în 1990 am pierdut şansa unei redeşteptări naţionale pentru încă 40 de ani?

Achitarea Împăratului, bucuria Prostănacului

2011-12-15T15:13:00.001+02:00

Dacă Ilici Cel Sîngeros a scăpat nepedepsit din dosarele revoluţiei, mineriadelor şi al Pieţei Universităţii, iar Neputinciosul Dictator a ieşit şi curat şi cu banii strînşi la ciorap din dosarele “Flota” şi “Casa din str. Mihăileanu”, era previzibil că nici nepotul mătuşii Tamara (super bogată fără s-o ştie şi generoasă pe deasupra) nu va înfunda puşcăria pentru nişte bagatele (corupţie, fals în înscrisuri, uz de fals, spălare de bani). Destul a suferit că, spre deosebire de Bunicuţă şi Marinar, el n-a căpătat NUP de la procurori şi a ajuns în instanţă, drept pedeapsă că n-a cîştigat alegerile din 2004.

Pentru că primii doi au fost vătafi (cînd ai Rusiei, cînd ai UE) peste rumâni amar de vreme, mi se pare logic şi echitabil ca şi ex-Împăratului roşu să-i deschidă coana Justiţie calea către un mandat (aţi înţeles, nu de arestare). Aşa că floricica din vîrful carului liberal se bucură ca Prostănacul, fără să ştie ce-l aşteaptă. Taman la pont o să-şi primească răsplata pentru colaboraţionism. Precum, odinioară, un alt monument de caracter liberal cu aspiraţii socialiste, Ghiţă Tătărăscu. Parol!

Ajutor urgent pentru copiii din Valea Screzii

2011-12-14T03:24:00.003+02:00

După cum probabil ştiţi deja, ieri noapte un incendiu a făcut scrum cîteva clădiri ale adăpostului pentru copii la Valea Screzii - Prahova, păstorit de părintele Nicolae Tănase. Flăcările au izbucnit în apropierea dormitoarelor pentru cei mici şi au mistuit depozitul cu alimente, cantina, clubul şi o clădire in care se aflau acte, cărţi şi calculatoare.

Incendiul a fost provocat, se pare, de un scurt circuit. Construcţiile nu erau asigurate.

În Valea Screzii sînt îngrijiţi 400 de copii. Acum, copiii au nevoie de alimente şi ajutor financiar pentru construirea unor noi clădiri administrative. Urgenţa sînt alimentele, aşa că toţi cei care puteţi da un ajutor nu ezitaţi: fie duceţi ce puteţi la Valea Screzii, fie donaţi un ban în conturile de mai jos!

FOTO. Evocare Ţuţea. După 20 de ani...

2011-12-14T02:57:00.000+02:00

Şi au fost 20 de ani de la plecarea lui Petre Ţuţea. În Clubul Ţăranului arhiplin mai mult de jumătate din participanţi au stat în picioare timp de două ceasuri. Dar nimeni nu s-a plîns. Am simţit că era mai mult decît curiozitate pentru subiectul întîlnirii, mai mult decît atracţia exercitată de numele vorbitorilor, era bucuria de a fi împreună. M-am bucurat şi eu să revăd o mulţime de prieteni şi personalităţi pe care le preţuiesc.

Îmi pare rău că o viroză severă l-a împiedicat pe dl Dan Ciachir să fie prezent. Vor mai fi însă şi alte ocazii.

Să ne ţină Dumnezeu sănătoşi şi cu putere sufletească să permanetizăm aceste întîlniri cu ROST. Intenţia noastră este de a le organiza lunar. Iar ce-am simţit în seara lui 13 decembrie aproape că ne obligă să recidivăm. Cu alte subiecte la fel de interesante şi vorbitori la fel de buni, dar poate că într-o sală mai încăpătoare.

Cît de curînd vom posta pe internet înregistrarea video a evenimentului, ca să vă bucuraţi de el şi cei care aţi lipsit dintr-un motiv sau altul. Pînă atunci, public mai jos cîteva fotografii făcute de prietenul Irinel Cîrlănaru.

De la stînga: Ion Papuc, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor, Paul Ghiţiu

Patru oameni care l-au cunoscut pe Ţuţea în diferite etape ale vieţii sale.

La eveniment au participat în covîrşitoare majoritate tineri.

Actriţa Manuela Golescu a citit cîteva pasaje din volumul "Jurnal cu Petre Ţuţea" de Radu Preda.

Vă reamintesc

2011-12-13T09:24:00.000+02:00

Singura decizie adevărată luată de șefii de state din zona euro este proastă

2011-12-11T14:58:00.002+02:00

Lucian Davidescu

Printre jurăminte, blesteme și alte sortimente de sirop, participanții la cel mai recent “summit al ultimei șanse” au luat o singură decizie reală: Ca în viitor să nu le mai ceară băncilor să renunțe la o parte din creanțe, așa cum s-a întâmplat în cazul Greciei, și să lase întreaga notă de plată pe seama contribuabililor. Practic, statele să salveze băncile. Dar parcă tocmai statele așteptau bunăvoința băncilor. Cu siguranță nu pot fi ambele situații adevărate.

Decizia a venit la scurtă vreme după anunțul mult mai important al lui Mario Draghi, de la BCE – că nu va tipări bani pentru a cumpăra obligațiuni de stat dar că va furniza lichiditate abundentă băncilor pe termen scurt și mediu. Cum se poate împăca politica monetară austeră cu salvarea faliților? Păi nu prea se poate.

Așa că urmează cel puțin încă un “summit al ultimei șanse”, în primăvară, când totul o va lua de la început, dacă va mai putea.

Taberele sunt deocamdată aceleași: contribuabilii și bancherii. Miza pentru contribuabili este să nu plătească prostia bancherilor, a birocraților și a unora dintre ei înșiși. Miza pentru bancheri este să nu plătească prostia proprie și să dea vina pe oricine altcineva.

1. Pe greci că ar fi puturoși, deși în realitate muncesc mai multe ore pe săptămână decât germanii.

2. Pe spanioli că ar fi risipitori, deși în realitate au datorie publică mai mică procentual decât francezii.

3. Pe italieni, portughezi și irlandezi că încalcă tratatul de la Maastricht, deși Franța și Germania au făcut asta pentru prima dată, în 2003, și s-au opus mecanismelor care să le oprească.

4. Pe guverne, că ar fi populiste, deși băncile au fost printre principalii beneficiari de fonduri publice.

5. Pe euro, pentru că ar fi otrăvit cu credit ieftin economiile periferice, deși era treaba bancherilor să evalueze riscul individual și să adauge marjele necesare la dobândă.

Etc. etc. etc.

În mod normal, euro n-ar avea nici un motiv să dispară, dar totuși asta se poate întâmpla dacă alegeri simple sunt înlocuite de compromisuri absurde.

Sursa: riscograma.ro

UE la momentul adevărului

2011-12-09T16:13:00.002+02:00

Interese naţionale şi „cheia germană“

Proiectul european, prezentat până nu demult drept aducător de libertate, prosperitate şi bunăstare, suferă acum primul şoc major al contactului cu realitatea concretă. Totul a pornit de la o buturugă mică: Grecia. Sedusă de mirajul integrării şi profitând peste măsură de avantajele aderării la moneda comună, Grecia s-a văzut târâtă în vârtejul necontrolat al datoriilor a cărui spirală ameninţă acum să înghită întregul continent. Summitul de criză de la Bruxelles s-a încheiat după lungi şi dificile tratative cu o largă acceptare a disciplinei bugetare stricte impuse de Germania. Cea care a făcut din nou opinie discordantă a fost Marea Britanie.

Bogdan Munteanu

S-a spus că odată cu acest proiect european ideea de “identitate naţională” ar deveni desuetă, că locuitorii bătrânului continent ar deveni dintr-o dată cu toţii “europeni fără frontiere”. Realitatea de sub ochii noştri contrazice însă această teorie.

Naţiunile sunt entităţile creatoare ale istoriei şi nu au cum să fie desfiinţate. Ele se manifestă în continuare în cadrele politice şi sociale ale momentului. Chiar dacă în clipa de faţă actorii principali nu se revendică de la ideologii naţionaliste, asistăm indubitabil la o ciocnire a diverselor interese naţionale. Iar acestea fac parte din categoria constantelor istorice, care transcend epocile şi se înscriu pe linia specificului şi a permanenţelor fiecărei naţiuni europene.

De pildă Germania nu face decât să-şi apere interesul naţional, fie şi în aceste cadre ale UE. Adică refuzând "globalizarea" datoriilor, chiar dacă se pronunţă pentru anumite mecanisme financiare menite sa "ajute" ţările cu probleme. Am pus ghilimelele de rigoare, căci şi ajutoarele acestea sunt condiţionate. Dar dacă sunt cerute, sau de neevitat, e logic să se impună condiţii. Cine ar face altfel?

Pericolul aici nu ar fi o stabilitate bazată pe consolidarea (peste măsură?) a poziţiei Germaniei, aşa cum se tem unii germanofobi cu afinităţi anglo-americane. El vine mai degrabă din direcţie opusă: anume ca adversarii tradiţionali ai Germaniei să nu cumva să urmărească o politică prin care să o neutralizeze, cum au mai făcut şi în alte rânduri, văzând că aceasta se descurcă în faţa crizei, ba mai mult, că se impune printr-un rol conducător, chiar dacă mult diferit în substanţa sa de cel asumat în trecut. Dar de data aceasta “îngenuncherea” nu e vizată pe plan militar, ci pe plan financiar, fie şi cu preţul destabilizării întregului continent. Mai precis, se pare că se urmăreşte eterna constantă a interesului politic britanic (care acum se suprapune practic cu cel de peste ocean) de a domina Europa continentală în mod indirect, prin stimularea unui echilibru de forţe care să nu permită ridicarea unei naţiuni care să-şi asume, într-un fel sau altul, un rol conducător. Când Germania a încercat acest lucru în două rânduri, sub regimuri politice şi ideologii diferite, a fost zdrobită în urma a două războaie mondiale.

Să nu se spună că ostilitatea trecută la adresa Germaniei s-a datorat exclusiv malignităţii ideologiei naziste. Căci cealaltă ideologie cel puţin la fel de feroce, cea comunistă, a fost acceptată şi multă vreme chiar susţinută. În ochii multor politicieni occidentali pericolul era “Germania” în sine, ca stat puternic, indiferent sub ce regim politic. Iată de ce imperialismul sovietic a fost tolerat şi chiar încurajat, cu consecinţe catastrofale pentru ţările din estul Europei. Cu toţii ne reamintim de moartea într-un suspect accident de avion a fostului preşedinte polonez Kaczynski alături de alţi înalţi oficiali, pe când veneau să comemoreze masacrul comis de sovietici la Katyn. Dar se pare că soarta dă dovadă şi aici de o ciclicitate remarcabilă. Tot într-un accident de avion, tot suspect, dar de data aceasta la Gibraltar, a sfârşit în anul 1943 premierul guvernului polonez în exil, Wladyslaw Sikorski. Întâmplător sau nu, el se manifesta pentru denunţarea cu vehemenţă a masacrelor de la Katyn şi pentru o linie net anticomunistă, fapt devenit neconvenabil guvernelor (în special celui britanic) aliate cu Stalin împotriva Germaniei. (Un documentar prezentat la o televiziune germană indică, pe baza unor informaţii foarte solide, o posibilă implicare a serviciilor secrete britanice în înscenarea acestui accident, detalii ce pot fi găsite şi pe internet).

Paranteza istorică se încheie aici, revin la actualitate.

În contextul crizei financiare din zilele noastre, Germania şi-a asumat din nou un rol de lider. Fireşte, în cadrele instituţionale ale UE. Mai mult, pentru a nu fi acuzată de egoism sau etnocentrism, merge peste tot la braţ cu Franţa. Fapt ce pare un motiv în plus de îngrijorare pentru interesele anglo-saxone, care în trecut au întreţinut în permanenţă rivalităţi între puterile continentale, luând mereu partea celui mai slab, pentru a profita finalmente de slăbiciunile tuturor.

Germania îşi urmează şi acum (fie că o conştientizează, fie că nu) liniile politice tradiţionale din trecut: misiunea istorică de a fi "inima Europei", cum s-a dorit a fi şi prin "Reichul" medieval (imperiul romano-german) sau prin cele mai recente. Doar ideologiile exterioare sunt azi altele, în rest se impun o serie de elemente şi trăsături absolut naturale la nivel de colectivităţi, pe care istoria nu le-a putut şi nu le va putea şterge: specificul unei naţiuni nu dispare decât odată cu aceasta. Căci există şi alte forţe, invizibile, care modelează în mod hotărâtor harta istorică şi politică a omenirii. Ele ţin de planul spiritual şi de miturile care caracterizează identitatea profundă a popoarelor.

Iată întărirea acestei idei precum şi caracterizarea Germaniei (simbolizată prin dinastia imperială de Hohenstaufen, care a jucat un rol cheie în istoria medievală a Europei) făcută de un autor german:

„Imaginea noastră excesiv de lucidă, raţionalistă, pretins „ştiinţifică“ despre istorie suferă în mod îngrijorător de o lipsă de consideraţie pentru acea tainică şi subterană, permanent creatoare voinţă de realizare a sufletului popular anonim, pe care acesta, în starea sa genuină, încă necotropit de maşinăria calculului politic, ştie să o simtă şi să o asimileze. Pofta brută de putere, jaf şi răzbunare determină acţiunile unei naturi instinctuale cu siguranţă mai mult decât motive de ordin spiritual. Dar nimic nu ar fi mai greşit decât ca interpretarea rolului jucat de familia Hohenstaufen în cadrul ciocnirii – adesea crude şi sângeroas – a forţelor spirituale din epocă să fie tributară doar unei perspective de tip machtpolitisch (văzând motivaţii dictate exclusiv de interesul pentru puterea politică, n.n.). Ei şi-au jertfit integritatea, onoarea şi fericirea casei lor pentru un plan, care tradus în limbajul politicii de azi ar putea fi circumscris în mod îndrăzneţ prin ţelul unei Europe unite; adică planul unei confederaţii de state europene. (…) Reich-ul reprezintă cercul comun de iradiere şi influenţă a diferitelor popoare conştiente de identitatea lor, dar ordonate sub forma unei confederaţii de state. Ideea de Reich este o oglindire a experienţei trăite a patriei, făcută vizibilă pe cupola imaginară a unei arcuiri cosmice, care aici simbolizează închiderea cercului, a polului matern al întregii vieţi întru ideea unei ecumenicităţi eterne, a unei “comunităţi a sfinţilor”. Reich-ul este poezia despre patria eternă.“ (Friedrich Alfred Schmid Noerr, Die Hohenstaufen,1955)

Europei eminamente tehnocratice de azi îi lipseşte tocmai o asemenea mare idee, care să-i dea un suflet. Totuşi, nu cumva ceea ce vedem acum, în contextul crizei financiare, este tot o actualizare, fie şi trunchiată, a „misiunii istorice“ germane, cu rădăcini adânci în negura secolelor, în mituri şi în idealuri istorice de o vechime imemorială? (E un lucru la care ar trebui să mediteze şi intelectualii noştri care au luat în derâdere ideea unei „misiuni româneşti“ specifice, cristalizată în curentul naţional al secolului XX. Termenul de „misiune“ trebuie înţeles ca fiind legat în mod intim de însăşi fiinţa şi identitatea unui neam.)

Revenind la autorul german citat mai sus şi la arhetipul pe care îl propune, trebuie menţionat că tentativele recente ale Germaniei de a deveni “motorul” şi “inima” unei Europe unificate (interpretată de Hitler prin tendinţele sale de dominare brută într-un fel, iar de Germania actuală în alt fel) nu se suprapun pe deplin cu toate semnificaţiile mitului originar, generat de idealul familiei de Hohenstaufen. Astfel, Schmid Noerr ne tălmăceşte în cartea citată semnificaţia unicornului, unul din simbolurile esenţiale ale acestei dinastii (fără a fi însă şi semn heraldic): “Cea mai veche imagine mitologică de care s-a folosit familia de Hohenstaufen a fost legendarul unicorn, care în simbolistica creştină a jucat un rol aparte: inorogul sălbatic, nesupus, iese din adâncul pădurii şi îşi pleacă smerit capul în poala Mariei, a Maicii Domnului. Un simbol al îmblânzirii instinctelor sălbatice de mânie ale unei creaturi căzute cândva de la Dumnezeu”. Astfel, simbolul deplin şi adevărata misiune istorică a Germaniei trebuie să stea sub semnul puterii îmblânzite, ascultătoare de Dumnezeu, aşa cum îi porunceşte arhetipul care îi legitimează lucrarea.

Marea Britanie este de asemenea consecventă cu linia sa istorică. Repliată strategic în afara monedei unice, se pronunţă mereu pentru o Europă “flexibilă”, mai liberală, şi împotriva unui “bloc de piatră”, a unei unităţi rigide. De fapt toate aceste aprehensiuni nu sunt altceva decât consecinţa întăririi tot mai accentuate a influenţei germane în cadrul UE. Iar acum, spre deosebire de marile momente istorice ale trecutului, Franţa este alături de Germania şi nu în tabăra adversă.

O stare de lucruri care nu poate decât să neliniştească lumea anglo-saxonă, care reprezintă de fapt polul cel mai important unde este localizată oligarhia financiară mondială.

Din fericire, putem spune un lucru: conflictele de interese actuale se manifestă în cadre instituţionale bine definite, au doar un substrat economic şi e improbabil ca ele să se constituie în germenii unui conflict militar pe continentul european. (Astfel de germeni există mai degrabă în altă parte, în zona Orientului Mijlociu).

Totuşi, anglo-americanii aruncă săgeţi şi aprind fitile. Mai precis, încearcă să silească într-un fel sau altul Germania să adopte, împotriva intereselor sale, politicile financiare "impuse" de sus, dinspre UE.

Vom vedea ce va urma. Anume, dacă va prevala punctul de vedere german, de altfel foarte raţional şi orientat meritocratic, sau se va adânci vârtejul crizei în mod artificial, încât să se dea de pământ şi cu Germania, silind-o să fie de acord cu "globalizarea datoriei" şi practic cu înfeudarea şi mai accentuată a tuturor ţărilor UE unui grup de interese ocult.

Indicii în acest sens sunt destule. Germania se opune (prin prisma propriului interes) globalizării datoriei. Căci astfel, în vreme ce dobânzile la împrumuturile ţărilor aflate în impas financiar ar urma să scadă, dobânzile plătite de Germania ar creşte. Pe de altă parte, dinspre Comisia Europeană de la Bruxelles se înteţesc presiunile pentru introducerea de obligaţiuni comune la nivelul zonei euro. Atât prin preşedintele Comisiei, Barroso, cât şi prin Jean-Claude Juncker, aflat la conducerea “Grupului Euro”.

Mai mult, se lansează din diverse părţi o serie de mesaje menite să submineze poziţia Germaniei pentru a o sili să adopte politicile impuse de către alţii.

Astfel, sub titluri senzaţionale şi alarmiste care pot fi citite în presa noastră gen “Dezastrul suprem: nemţii sunt mai îndatoraţi decât v-aţi imaginat” (menite mai degrabă să facă rating) se pot citi informaţii cât se poate de pertinente şi care denotă o campanie anti-germană concertată.

Astfel, Jean-Claude Juncker afirma că Germania ar trebui să o lase mai moale, căci în fond datoria sa publică este de 83% din PIB, în vreme ce datoria Spaniei, una din ţările cu probleme, este de doar 61% din PIB. Chiar dacă cifrele sunt reale, reputaţi economişti germani au şi dat o replică promptă. Anume că Germania este una din puţinele ţări europene care are fixate limite constituţionale la îndatorarea excesivă şi care are de asemenea prevăzute mecanisme foarte clare pentru reducerea treptată a acestei datorii procentuale.

Pe de altă parte, tabloidele britanice întreţin la nivel popular eterna rivalitate anglo-germană, prin mesaje de genul “britanicii nu au a se teme de cizmele germane, ci de încălţările autoritare ale nemţilor” sau “Ascensiunea celui de-al Patrulea Reich sau cum se foloseşte Germania de criza financiară pentru a cuceri Europa”. La care nici tabloidele germane nu se lasă mai prejos: “Ce treabă mai are Anglia cu Uniunea Europeană? Europa vorbeşte acum limba germană”.

Sunt aspecte care pot părea banale, care denotă realităţi mai adânci, acele constante istorice de care aminteam mai devreme.

Faptul că Germania şi-a asumat (sau este pe cale să-şi asume) un rol de lider european în gestionarea crizei financiare este perceput ca atare de o largă majoritate. Există totuşi şi voci complementare, venite tot din spaţiul anglo-saxon, care afirmă tocmai contrariul: anume că implicarea Germaniei este încă prea şovăielnică, aceasta trebuind să-şi asume o responsabilitate sporită: “Why Only Germany Can Fix the Euro”⁴.

Opinia de mai sus nu pare totuşi împărtăşită de majoritatea lumii dolarului şi a lirei sterline. Cea mai importantă lovitură împotriva Germaniei vine din partea agenţiilor de rating, care sunt instrumente ale oligarhiei financiare prin care se poate “dirija” criza în direcţia dorită.

Astfel, agenţia Standard & Poor’s, chiar dacă încă nu a scăzut ratingul maxim al Germaniei, a coborât cu o treaptă perspectiva sau “trend-ul” acestuia, indicând că acest rating ar putea fi efectiv coborât în următoarele luni. Cu alte cuvinte, s-a arătat pisica. Ca răspuns, într-o declaraţie comună germano-franceză se transmite că: “Germania şi Franţa îşi afirmă convingerea că propunerile celor două guverne întăresc coordonarea bugetară şi politico-economică a zonei Euro şi promovează stabilitate, competitivitate şi creştere economică”. Adică exact un mesaj de sens opus, menit să menţină încrederea în bonitatea acestui “nucleu dur” al UE la cotele maxime de până acum. Mai mult, unii politicieni germani chiar acuză făţiş: “Nu sunt partizan al teoriilor complotului, dar uneori este greu să te debarasezi de impresia că anumite agenţii de evaluare şi anumiţi gestionari de fonduri americani lucrează împotriva zonei euro” – afirmă Rainer Brüderle, fost ministru german al economiei.

Sigur că unii se tem acum că ţările mici ar deveni astfel "înfeudate" Germaniei. E de discutat. Nu cred că Germania urmăreşte aceasta cu orice preţ, mai degrabă guvernele acelor ţări sunt incapabile de performanţă şi disciplină economică şi ajung forţat în impasuri financiare. Nu se poate vorbi acum de un "imperialism" german la nivel politic, cel mult de o varianta "soft", dar un substrat există, fără îndoială. Sistemul politic şi economic al Europei actuale este rodul unui consens, nu este un dictat al Germaniei. E adevărat, totul are la bază exclusiv materia, economia. Iar la acest capitol poporul german, caracterizat prin hărnicie, spirit de organizare şi eficienţă, a reuşit să se impună, de multe ori în defavoarea altor popoare cu o altă structură spirituală (greci, italieni etc). Introducerea monedei unice a favorizat îndeosebi exporturile germane în spaţiul comunitar, spre dezavantajul ţărilor a căror balanţă comercială a devenit astfel deficitară. Ei bine, tocmai această politică a Germaniei de urmărire a interesului economic imediat a contribuit şi ea la adâncirea crizei acelor state “periferice”, afectând implicit stabilitatea întregului continent, după cum se menţionează în mod pertinent în articolul deja citat din “Foreign Affairs”. Faptul că ţările aflate acum în impas au ajuns să se împrumute excesiv ţine desigur în primul rând de propria gestionare deficientă. Dar unul din factorii care le-a agravat situaţia şi care a dus atât la creşterea împrumuturilor cât şi a dobânzii la acestea (ca urmare a unui rating scăzut) este şi dezechilibrul economic în favoarea Germaniei, care s-a adâncit în mod constant de-a lungul timpului. Desigur, “ajutat” şi de influenţa politică şi economică exercitată în mod deliberat de această ţară.

Însuşirile germane, care la prima vedere par a fi numai de natură pozitivă, se pot însă transforma uşor în ceva de esenţă cu totul opusă. Cultul exagerat pentru “ordine” atinge adesea dimensiuni hilare. Astfel, un cetăţean german a înaintat o plângere la poliţie, semnalând faptul că “cetăţeanul Joseph Ratzinger”, adică Papa Benedict al XVI-lea, a circulat cu papamobilul în timpul vizitei la Freiburg fără a fi asigurat cu centura de siguranţă (Papa stătea desigur în picioare, salutând mulţimea). Poliţia a înregistrat plângerea, însă din fericire pentru “cetăţeanul Ratzinger” a respins-o, după o analiză făcută cu aceeaşi meticulozitate germană: strada pe care s-a circulat în timpul vizitei era închisă traficului public, prin urmare codul rutier nu poate fi aplicat în cazul de faţă.

Cum ar fi să ne închipuim această “tipicărie”, acest legalism exacerbat la cotele cele mai înalte, ridicat şi aplicat uneori pe planul politic…?

Încrederea excesivă în “performanţele” proprii pe plan material sau organizatoric poate fi însă şi fatală. O greşeală de acest gen s-a comis în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când germanii şi-au tratat de sus şi cu aroganţă aliaţii mai săraci, deşi lupta împotriva comunismului trebuia dusă nu doar pe plan militar, ci şi pe un plan moral şi spiritual. Incapacitatea de a vedea acest lucru le-a fost fatală, ducând la dezastru şi la condamnarea regimului nazist de către Tribunalul de la Nürnberg pentru ororile de care s-a făcut răspunzător.

Privitor la raporturile Germaniei cu ţările “partenere”, lucrurile stau şi azi oarecum asemănător. Nu e vorba numai de performanţa economică, unde Germania nu a făcut altceva decât să se afirme în cadrele şi în orânduirea existentă, de multe ori în defavoarea altor ţări. La start, “pe hârtie”, şansele tuturor au fost desigur egale. Mai mult, ţările mai sărace au putut profita economic de integrarea în UE. Germania se numără printre ţările care contribuie cel mai mult la bugetul european, în vreme ce alte ţări mai degrabă au profitat de pe urma acestuia. Un aspect fără îndoială pozitiv, dar insuficient. Acestei orânduiri continentale îi lipseşte însă şi o altă dimensiune, dincolo de cea strict “legalistă”, care ar putea reglementa altfel raporturile dintre state, generând un partenerial real şi nu unul complet dezechilibrat (a se vedea şi semnificaţia spirituală a simbolisticii unicornului desluşită mai sus, pe care Germania de ieri şi de azi se pare că a uitat-o demult).

Până a se ajunge acolo (dacă se va ajunge cândva), se poate spune însă următorul lucru: cine ştie să-şi facă ordine în mica lui ogradă şi s-o gospodărească cum trebuie, îşi poate permite şi să adopte o atitudine demnă în faţa “marilor puteri”. Parteneriatul, fie şi în condiţiile de acum, nu trebuie să fie sinonim slugărniciei.

Din păcate, politicienii români sunt pe nicăieri. Nu reuşesc să articuleze un punct de vedere specific sau să se implice în formarea de poli alternativi, meniţi să apere interesele româneşti prin racordarea lor la alte interese ale unor ţări europene aflate în situaţii similare.

Dar, pe de altă parte, trebuie recunoscut şi faptul că în ziua de azi e greu să ai influenţă şi o voce care să se facă ascultată şi respectată, dacă economic eşti la pământ. Azi vorbim din păcate doar de materie, de dictatura economicului, şi nimic despre spirit. Dar ceea ce se ignoră azi, ar putea răbufni mâine. Ceea ce ne paşte este fie o dominaţie germană (mai ales pe plan economic), fie o “aducere la ordine” a Germaniei, de voie, de nevoie, cu adâncirea crizei şi cu instaurarea unei UE pe principiile de tip socialist, atât de dragi lui alde Barroso şi celorlalţi funcţionari de la Bruxelles, a căror agendă este diferită de cea a popoarelor europene. De partea cealaltă, agenda oricărui şef de stat al unei ţări suverane (indiferent cât de limitată ar fi această noţiune în ziua de azi) e obligată să ţină cont în special de interesele celor care l-au ales.

O uniune de tip socialist, ca alternativă la hegemonia Germaniei, e puţin probabil să reziste. Va deveni până la urmă tot o organizaţie suprastatală sub umbrela căreia se vor ciocni diversele interese naţionale. Unui astfel de proiect european îi lipseşte în cele din urmă un liant, o identitate.

Se pare că alternativă la ideea unui astfel de proiect nu există, dar adevăratul respect pentru identitătile naţionale şi temperarea egoismelor statale poate veni numai din partea unui –inexistent acum – liant spiritual.

Câtă vreme arhitecţii actualei Europe ignoră sistematic rădăcinile ei creştine şi introducerea unor principii de această natură în politică, nu vor obţine decât un eşec răsunător.

Şi, dacă tot am indicat Germania drept “cheia” situaţiei politice şi economice de pe continent, trebuie spus că au existat şi gânditori germani, azi aproape uitaţi, care imediat după cel de-al Doilea Război Mondial şi-au pus exact această problemă, încercând să traseze viziunea generoasă a unei Europe bazate pe spirit, pe propria identitate şi pe miracolul credinţei. Mă refer aici la Schmid Noerr (autor deja citat şi mai sus) în volumul din anul 1949, Ewige Mutter Europa/ Eterna mamă Europa. Şi nu, aici nu e vorba despre o zeamă diluată de tip creştin-democrat, ci de o sensibilitate reală şi de o situare exact pe planul spiritual, invizibil şi ignorat de către mulţi (ca atare să nu ne mirăm că un astfel de autor este azi la rândul său complet trecut cu vederea). Surprinzător sau nu, în cartea sa România este trecută sub tăcere, nefiind menţionată explicit nici măcar la categoria de “Randvölker” – popoarele periferice (să interpretăm acest termen doar geografic), centrul fiind desigur german.

O lipsă care s-ar cuveni corectată, căci pe acest plan, al unei Europe a spiritului, România este orice altceva numai cenuşăreasa continentului nu. Dar, pentru a o corecta, va trebui ca în primul rând noi, românii, să ştim să ne facem auzit glasul în faţa Europei.

Recurs la Ţuţea

2011-12-07T18:37:00.001+02:00

Marţi, 13 Decembrie a.c., ora 18.00, la Clubul Ţăranului (Muzeul Ţăranului Român, Şoseaua Kisellef nr. 3), Asociaţia ROST vă invită la o dezbatere pe marginea personalităţii şi a gîndirii lui Petre Ţuţea, la 20 de ani de la mutarea sa la cele veşnice. Despre Ţuţea vor vorbi cîţiva dintre cei care l-au cunoscut îndeaproape, d-nii Demostene Andronescu (poet, publicist şi fost deţinut politic), Dan Ciachir (scriitor), Ion Papuc (scriitor) şi Marcel Petrişor (scriitor şi fost deţinut politic). Moderatori vor fi d-nii Răzvan Codrescu şi Paul Ghiţiu.

În cadrul aceleeaşi întîlniri vor fi prezentate numărul 104 – 105 al revistei ROST şi cea mai recentă carte a d-lui Demostene Andronescu, De veghe la cumpăna vremilor (Ed. Christiana, Bucureşti, 2011), astăzi ieşită de sub tipar.

Intrarea este liberă.

Binecuvîntata lume veche

2011-12-07T10:21:00.005+02:00

Un prieten a pus pe Facebook o fotografie de grup în care apar trei oameni pe care i-am preţuit şi îndrăgit, trei eroi ai istoriei noastre recente, trei repere ale unei lumi care apune: ÎPS Bartolomeu Anania, Părintele Gheorghe Calciu şi profesorul Raul Volcinschi. Fotografia (realizată de Lucian D. Popescu) datează din toamna lui 2006, cînd Părintele Calciu a dat un ultim tur ţării, de rămas bun, înainte de plecarea în marea sa călătorie de dincolo de moarte. Imaginea cu cele trei figuri exemplare ale rezistenţei anticomuniste m-a făcut încă o dată conştient de o realitate pe care îndeobşte o ignorăm: istoria moare lîngă noi, iar noi trecem mai departe nepăsători.

Iată, acum cinci ani cei trei prieteni jertfelnici se întîlneau pentru ultima oară în această formulă, la Mănăstirea Nicula (Cluj), iar astăzi nici unul nu mai este printre noi. Au plecat prea repede să-şi continue vieţile în Cer. Şi, Doamne, cît gol lasă în urma lor astfel de oameni!

În urmă cu o săptămînă, mai precis pe 29 noiembrie, lor li s-a adăugat un alt venerabil luptător anticomunist, Leonte Radu din Sibiu.

Născut pe 10 octombrie 1914, la Fetea, lîngă Agnita, într-o familie de ţărani, a fost cel mai mic dintre cei nouă copii. A absolvit liceul în Sibiu şi apoi a urmat Facultatea de Teologie la Bucureşti. A fost coleg de cameră şi prieten bun cu Zian Boca, cel care avea să devină uriaşul duhovnic Arsenie de la Mănăstirea Sîmbăta de Sus, supranumit Sfîntul Ardealului şi venerat ca atare pînă azi de către ardeleni, dar nu numai.

Unul dintre cei mai dragi profesori i-a fost Teodor M. Popescu, cu care, mai tîrziu, a împărţit aceeaşi celulă la închisoarea comunistă din Aiud.

Leonte Radu s-a înscris şi la Facultatea de Filosofie, unde l-a avut profesor pe Nae Ionescu, care, natural, a avut o influenţă covîrşitoare asupra sa. I-a cunoscut pe cei din jurul Profesorului, foarte mulţi legionari, şi a intrat şi el în Mişcare, propus de comandantul legionar Victor Dragomirescu (ars de viu de către comisarul de poliţie Al. Davidescu, în septembrie 1939), căruia i-a devenit foarte apropiat.

A fost cîţiva ani şeful organizaţiei legionare a studenţilor de la Teologie, iar în timpul Statului Naţional-Legionar a fost şeful Poliţiei Mediaş, fapt pentru care, după lovitura de stat din ianuarie 1941, a generalului Ion Antonescu, Leonte Radu a fost arestat, dimpreună cu alţi numeroşi legionari fără vreo culpă, şi întemniţat. A suferit în puşcăria Aiudului şi în lagărele de muncă forţată din Delta Dunării pînă în 1964, iar după eliberare a avut domiciliu obligatoriu în Bărăgan.

L-am cunoscut pe cînd era deja bătrîn, acum vreo zece ani. În două rînduri, aflîndu-mă cu treburi în Sibiu, m-a găzduit vreme de cîteva zile, prilej pentru a sta de vorbă ore în şir. O altă istorie, necunoscută de majoritatea românilor, era decojită, strat după strat, cu răbdare şi delicateţe, în discursul său. O profundă înţelegere a vieţii izvora prin cuvîntul său. Om cu şcoala veche făcută la zi, Leonte Radu era nu numai cineva care experimentase pe pielea lui foarte multe, ci şi un adevărat erudit. Avea o voce baritonală şi fermă, care căpăta asprimea crivăţului cînd ajungea la momente de maximă durere, dar care îmbrăca, pe neaşteptate, şi mătăsurile cele mai fine ale tandreţii, cînd povestea despre oameni dragi. Fiind destul de bolnav încă de pe atunci, Leonte Radu făcea haz de neputinţele sale. Avea resurse inepuizabile de entuziasm şi optimism, deşi luciditatea şi pragmatismul nu-l lăsau să se îmbete cu apă rece. „Ce veţi face voi, tinerii de azi? Ce mai speraţi, după cele pătimite de generaţia mea?” – m-a întrebat. Şi tot el a răspuns: „Vă veţi face datoria, aşa cum credeţi şi simţiţi că trebuie. Şi Dumnezeu nu vă va părăsi. Nici pe noi nu ne-a părăsit, ne-a ajutat numai să înţelegem valoarea jertfei. Tocmai noi, care cîntam jertfa, aveam nevoie de asta”.

În ultimii patru, cinci ani, Leonte Radu a fost tot mai bolnav şi n-a mai primit vizite. La telefon nu putea vorbi, căci nu auzea. Pînă în ultima clipă a vieţii, a fost îngrijit, cu devotament şi dragoste, de o nepoată a sa, farmacista Cornelia Suciu.

A fost înmormîntat în Cimitirul din Dumbrava Sibiului, alături de soţia sa Atena (născută Funda, sora unui alt cunoscut legionar, Tache Funda).

Şi lui Leonte Radu, ca atîtor alţi români care au pătimit în închisorile comuniste, i-a dat Dumnezeu viaţă lungă. Leonte Radu a trăit 97 de ani, din care 23 închis. Nu de mult, s-au mutat la cele veşnice alţi colegi de generaţie ai săi: părintele Adrian Făgeţeanu, la 99 de ani (din care 11 a fost închis); părintele Arsenie Papacioc, la 97 de ani (închis 12 ani), scriitorul şi pictorul Radu Mărculescu, la 96 de ani (închis 14 ani).

Poate că toţi aceştia şi încă mulţi alţii, la fel de valoroşi, au avut lungime de zile cu un rost, acela de a ne ajuta pe noi, cei tineri, să cunoaştem pe viu puţin din binecuvîntata lume veche şi să ne determine să încercăm restaurarea României după acest model.

UPDATE
Am primit două fotografii mai bune cu dl Radu Leonte, prima făcută în 1947, într-o scurtă perioadă de libertate, şi a doua datînd de la începutul anilor 2000. Îi mulţumesc prietenului M.S. pentru aceste imagini.

Foştii deţinuţi politici români sînt abandonaţi din nou de Occident

2011-12-06T11:47:00.002+02:00

COMUNICAT

În ziua de 28.11. 2011, conducerea Federaţiei Române a Foştilor Deţinuţi Politici - Luptători Anticomunişti, a luat cunoştinţă de respingerea cererii sale introdusă la data de 06.01.2010 şi înregistrată la Curtea Europeană a Drepturilor Omului sub nr. 3316/10.

Această Curte a primit, pe parcurs, 3 (trei) volume de documente trimise de noi, în care erau arătate crimele săvârşite de regimul comunist din România între anii 1945-1989, fiind precizate nominal peste 3.000 de omucideri identificate până în prezent numai în temniţele politice din această perioadă, precum şi autorii acestor crime, dar şi condiţiile inumane de detenţie şi muncă forţată la care au fost supuşi deţinuţii politici anticomunişti.

Totodată, au fost prezentate Curţii şi dovezi oficiale ale tăinuirii acestor crime de către Justiţia Română de după 1989, care, permanent, la intervenţiile noastre, a decis neînceperea urmăririi penale.

Respingerea cererii noastre demonstrează, fără îndoială, solidarizarea Curţii Europene a Drepturilor Omului cu crimele comunismului săvârşite în România înainte de 1989 şi de asemenea solidarizarea cu tăinuitorii acestor crime de după 1989.

Pentru noi, foştii deţinuţi politici-luptători anticomunişti, a devenit limpede cum suntem priviţi în continuare de către cei ce conduc astăzi statele Europei. Suntem convinşi că istoria îi va eticheta pe aceştia, într-o zi, aşa cum se cuvine, fiindcă va exista un moment al adevărului şi pentru victimele lăsate pradă, fără apărare, de forţele aliate din Apus, după cel de al doilea război mondial.

Victime atunci, victime astăzi!

Federaţia Română a Foştilor Deţinuţi Politici - Luptători Anticomunişti

Presedinte, Constantin IULIAN
Secretar, Gheorghe JIJIE

Prăpăd în presă

2011-12-04T14:24:00.001+02:00

Presa scrisă este în colaps. Dacă tendinţa de scădere a vînzărilor se menţine, în cel mult doi, trei ani, nu vom mai avea publicaţii tipărite. Cauzele nu pot fi legate numai de criza economică şi de dezvoltarea internetului. Dar nici numai de calitatea slabă a celor mai multe ziare şi reviste, pentru că vînzările rămîn la un nivel ridicat tocmai în cazul publicaţiilor superficiale, de cancan şi pornografie. Am mai spus-o, cred că presa scrisă este în declin în primul rînd pentru că românii s-au dezobişnuit să citească (unii din lene, alţii, mai tineri, pentru că sînt produsele unui învăţămînt dezastruos) sau refuză să o facă "programatic", întrucît nu mai au încredere în presă (pe care prea adesea au văzut-o amestecată în jocuri murdare, de influenţă, manipulare şi putere).

Extincţia presei va fi rezultatul unui şir de erori (de management şi politice) şi de ticăloşii. Însă şi un simptom pentru căderea întregii societăţi româneşti în prăpastia ignoranţei şi barbariei.

Iată, potrivit BRAT, cifrele de vînzări ale celor mai citite publicaţii de la noi, pe trimestrul al treilea al acestui an:

Click! - 166.763 de exemplare pe ediţie (în scădere cu 30.000 faţă de 2010)
Libertatea - 98.582 de exemplare pe ediţie (în scădere cu 28.000 faţă de 2010)
România liberă - 39.010 de exemplare pe ediţie (la acelaşi nivel cu trimestrul trei al lui 2010)
Gazeta Sporturilor - 37.008 de exemplare pe ediţie
Cancan - 36.731 de exemplare pe ediţie
Adevărul - 33.706 de exemplare pe ediţie (de trei ori mai puţin decît anul trecut)
Pro Sport - 29.226 de exemplare pe ediţie
Jurnalul Naţional - 21.295 de exemplare pe ediţie (la jumătate faţă de trimestrul trei al lui 2010)
Evenimentul Zilei - 15.269 de exemplare pe ediţie
Ziarul Financiar - 9.983 de exemplare pe ediţie

Săptămâna Finanicară - 12.041 de exemplare pe ediţie (între timp, a fost oprită versiunea tipărită)
Capital - 10.471 de exemplare pe ediţie
BIZ - 5.805 de exemplare pe ediţie
Business Magazin - 6.707 de exemplare pe ediţie
Forbes Romania - 5.336 de exemplare pe ediţie
Money Express - 3.625 de exemplare pe ediţie

Academia Catavencu - 15.973 de exemplare pe ediţie (varianta Adamescu, fără cei care au fondat-o)
Dilema Veche - 6.555 (scădere la jumătate faţă de anul trecut)

N-am făcut nici o precizare în dreptul publicaţiilor care au avut creşteri sau scăderi nesemnificative. Nu sînt trecute în listă decît publicaţii care au fost auditate BRAT.

Despre credinţă şi terorism, la TVR Info

2011-12-02T21:05:00.003+02:00

Mîine dimineaţă (sîmbătă, 3 decembrie), de la ora 10.10, pe TVR Info va fi difuzată o nouă ediţie a emisiunii "De la plus la infinit", realizată de Răzvan Bucuroiu. Tema: Credinţă şi terorism. Invitaţi în studio: Bogdan Stanciu, preşedintele Asociţiei Pro-Vita Bucureşti, Claudiu Târziu, directorul revistei ROST, şi, prin telefon, Cristian Barna, profesor la Academia Naţională de Informaţii.

Emisiunea a fost înregistrată. S-au spus lucruri grele :-)

LATER EDIT
Pentru insomniaci :-), emisiunea va fi reluata în noaptea asta la ora 02,10. Potrivit programului TVR Info.

Revista ROST nr. 104 - 105: Să reînvăţăm onoarea de la cei vechi

2011-12-02T20:24:00.008+02:00

A apărut numărul 104 - 105 (dec. 2011 - ian. 2012) al revistei ROST. Dedicat lui Petre Ţuţea, la 20 de ani de la mutarea la cele veşnice a gînditorului creştin. Poate cel mai bun număr din istoria publicaţiei! Fără exagerare şi fără falsă modestie. Vă puteţi convinge consultînd sumarul, mai jos. Dar şi mai bine, citind revista.

Pe lîngă consistentul grupaj despre Petre Ţuţea (20 de pagini), găsiţi un altul, cel puţin la fel de substanţial şi relevant despre onoare. Onoare, dezonoare, moştenire şi har. Istoria naţională, identitatea naţională şi viitorul neamului - văzute prin lentila unui sentiment nobil, care se plăteşte greu, uneori cu sînge.

Părintele Amfilohie Brânză, duhovnicul Mănăstirii Diaconeşti (Bacău), care şi-a limitat mult apariţiile publice în ultimii ani, ne vorbeşte despre demnitatea creştină, care nutreşte sfinţenia şi explică martirajul. O face cu un patos bine strunit, cu înţelepciune şi dragoste. Cei care pot, să ia aminte, iar cei care au şi inimi, să vibreze.

Nu în ultimul rînd, sărbătoarea Naşterii Domnului este tratată din perspective mai puţin obişnuite: sociologică, demografică, economică, etnografică şi... filologică.

Rubrica de proză vă va surprinde şi ea, căci conţine un fragment de roman - frescă a satului românesc interbelic, scris, cu o luciditate remarcabilă şi cu real talent, de un preot fost deţinut politic, plecat demult dintre noi, Constantin Crişan (Toma Spătaru).

În acest număr semnează (în ordinea succesiunii articolelor): Claudiu Târziu, Mădălin Iacob, Bogdan Munteanu, Radu Preda, Constantin Mihai, Răzvan Codrescu, Dan Ciachir, Florin-Ciprian Mitrea, Vlad Diaconu, Sorin Lavric, Erast Călinescu, Elena Dulgheru, Dan Stanca şi Teodora Roşca. Numărul include şi texte traduse din Allan Carlson, Alain de Benoist, Russell Kirk, precum şi un text cvasi-inedit al lui Petre Ţuţea (“Despre filosofi şi filosofie”). De asemenea, sînt intervievaţi: Dr. Doina Işfănoni (etnolog), Ciprian Răglean (specialist în marketing), Prof. Univ. Dr. Ilie Bădescu, monahia Teodora Videscu (Arhiepiscopia Ortodoxă Română a celor două Americi) şi protosinghel Amfilohie Brânză de la Diaconeşti (pomenit şi mai sus).

Ţin să le mulţumesc în chip deosebit, acum şi public, prietenilor Valentin Dan (un adevărat maestru al design-ului de presă, căruia îi datorăm în cea mai mare măsură noile veşminte ale revistei) şi Irinel Cîrlănaru (excepţional fotograf) pentru aspectul grafic al ROST.

Vă doresc lectură folositoare.

Publicaţia costă 5,9 lei şi poate fi cumpărată de la chioşcurile de presă din toată ţară sau, în sistem de abonament (cu 30% reducere), de la redacţie. În Bucureşti se mai găseşte la Librăria Sophia (str. Bibescu Vodă nr. 19), Librăria Bizantină 1 (str. Regina Maria nr. 50), Librăria Bizantină 2 (str. Bibescu Vodă nr. 20) şi în magazinele Naturalia din Calea Floreasca nr. 25, Calea Moşilor nr. 209, Piaţa Alba Iulia - Bd. Unirii nr. 69. Vedeţi aici librăriile din ţară la care o găsiţi.

Teatru şi film despre Părintele Arsenie Boca

2011-11-29T20:58:00.001+02:00

Teatrul Naţional Radiofonic organizează marţi, 6 decembrie 2011, de la ora 18.30, la Muzeul Ţăranului Român din Bucureşti, str. Kiseleff nr.3, sector 1, Studioul “Horia Bernea” - evenimentul cultural “Părintele Arsenie Boca – Apostol şi profet al neamului românesc”.

Sub acest generic, va avea loc în premieră, audiţia cu public a spectacolului radiofonic “Părintele Arsenie Boca – Taina Iubirii” şi vizionarea filmului documentar “Părintele Arsenie Boca – Omul lui Dumnezeu” - ambele producţii purtând semnătura reputatului regizor Nicolae Mărgineanu.

***

Zian Boca s-a născut la 29 septembrie 1910, în satul Vaţa de Sus din Ţara Zarandului. A studiat la Academia Teologică „Andreiană” din Sibiu, pe care a absolvit-o în 1933. În Vinerea Izvorului Tămăduirii, după Paştile anului 1940, a fost tuns în călugărie la Mănăstirea Brâncoveanu – Sâmbãta de Sus, primind numele Arsenie. Ca preot, duhovnic şi stareţ, cu putere şi duh apostolesc şi chiar prorocesc, a inspirat mişcarea unică de la Sâmbăta, de redeşteptare religioasă şi morală a românilor.

A trecut la Domnul pe 28 noiembrie 1989. La mormântul său de la Mănăstirea Prislop din Ţara Haţegului, se perindă zilnic sute de pelerini. Anual, pe 28 noiembrie, peste 10.000 de oameni sunt prezenţi la slujba sa de pomenire. Mii şi mii de oameni îl cinstesc ca pe un sfânt.

***

Spectacolul radiofonic de teatru-document “Părintele Arsenie Boca – Taina Iubirii” este o producţie a Teatrului Naţional Radiofonic, realizată în cadrul proiectului “Biografii, memorii”, difuzată în premieră la Radio România Actualităţi, pe 13 decembrie 2011, de la ora 21.05.

Scenariul radiofonic: Ion-Costin Manoliu. Regia artistică: Nicolae Mărgineanu.

În distribuţie: Mihai Bica, Dorin Andone, Eusebiu Ştefănescu, Dan Săndulescu, Oana Mărgineanu, Magda Duţu, Alexandru Nedelcu. Cântările bisericeşti: Diaconul protopsalt Mihail Bucă şi isonarii Ionuţ Dima, Ştefan Voicu şi Ioan Hangu.

Regia de studio: Milica Creiniceanu. Regia muzicală: Stelică Muscalu. Regia tehnică: ing. Mirela Georgescu. Producător: Magda Duţu.

La audiţie vor participa actorii care au jucat în acest spectacol şi echipa de realizatori.

Scenariul radiofonic „Părintele Arsenie Boca – Taina Iubirii” porneşte de la însemnările colegului său de şcoală, preotul Petru Boldor, născut în satul Cib din Munţii Apuseni. A învăţat la Liceul „Aurel Vlaicu” din Orăştie şi la Liceul „Avram Iancu” din Brad, unde a fost coleg de bancă cu Părintele Arsenie Boca. A studiat „Teologia” la Sibiu şi Arad. A fost preot la multe parohii. A cunoscut calvarul închisorilor comuniste. L-a revăzut pe Părintele Arsenie în 1966 la Bucureşti, în 1969 la Brad, cu prilejul centenarului Liceului „Avram Iancu” şi din nou la Brad, în 1979, la sărbătorirea celor 50 de ani la la absolvirea liceului. A scris despre aceste întâlniri într-un caiet pe care l-a dăruit profesorului Romulus Neag de la Brad, care ni l-a pus cu generozitate la dispoziţie.

I-a dedicat Părintelui Arsenie poezia Sfântul.

A trăit în ultima parte a vieţii pământeşti la un cămin de bătrâni din Sibiu.

Părintele Petru Boldor a trecut la Domnul la mijlocul anilor `90 ai veacului XX.

***

Filmul documentar “Părintele Arsenie Boca - Omul lui Dumnezeu” urmăreşte evoluţia tânărului Zian Boca până la măsura unei personalităţi de statură filocalică. Aduc mărturii despre Părintele Arsenie: IPS Laurenţiu Streza - Mitropolitul Ardealului, PS Daniil Stoenescu – Episcopul Daciei Felix, preoţii Nicolae Streza, Ioan Sofonea, Oprea Crăciun, Nicolae Bordaşiu, Simion Todoran, Viorel Trifa, Dionisie Ignat, Ioan Gavrilă, Ciprian Negreanu şi Aspazia Oţel Petrescu din Roman, Nicolae Streza din Făgăraş, Vasilica Niculescu din Drăgănescu.

Comentariul: Bogdan Ficeac şi Ion-Costin Manoliu. Voce comentariu: Maria Ploae. Documentaţia: Ion-Costin Manoliu. Muzica: Petru Mărgineanu, Diaconul Mihail Bucă, Ieromonahul Daniel Mih. Regia artistică: Nicolae Mărgineanu.

Criza globală a fost generată artificial pentru a putea fi creat un guvern mondial

2011-11-24T09:21:00.000+02:00

Un stat totalitar îşi va face apariţia pe teritoriul Uniunii Europene în urma crizei, ce se va putea compara cu dictatura Uniunii Sovietice, în timp ce actualii membri ai UE îşi vor ceda independenţa în contul datoriilor, consideră economistul leton de origine rusă Dmitri Smirnov, lector la Şcoala Superioară de Studii Economice Ventspils din Letonia.

În aproape 20 de ani, potrivit acestuia, odată cu trecerea crizei, un guvern mondial va conduce întreagă lume, relatează miercuri (16 noiembrie 2011) agenţia de presă rusă Novîi Reghion.

“Criza va duce la faliment statele zonei euro, iar pentru datorii li se va lua independenţa. Euro nu este în pericol. Dimpotrivă, pentru a salva euro, toţi trebuie să adere la zona euro şi să-şi piardă independenţa. Se va spune că putem supravieţui doar împreună. Avem nevoie de a crea un stat totalitar, de a-i aduna pe toţi în aceeaşi oală, pentru a-i subjuga” – a declarat Smirnov într-un interviu acordat marţi seara, în cadrul emisiunii “Razvoroť la postul de radio Baltkom 93,9.

Conform estimărilor sale, ar trebui să se producă patru valuri ale crizei înainte de apariţia unui guvern mondial. “Primul val a fost în 2008, al doilea este aşteptat în 2012-2013. Perioada dintre acestea este de 4-5 ani şi, apoi, durata totală a crizei al cărei scop este înfiinţarea unui guvern mondial va fi de 20 de ani”, prognozează Smirnov.

El susţine că actuala criză globală a fost generată în mod artificial cu un scop concret. “Criza este o modalitate de jaf, atunci când unul dă faliment, iar celălalt câştigă din aceasta”, explică economistul, în opinia căruia, autorii principali ai turbulenţelor financiare sunt băncile legate de Rezerva Federală a SUA.

Pe blogul său de pe resursa “Ventasbalss.ru”, expertul explică faptul că politicienii, atât europeni, cât şi americani, lucrează pentru unul şi acelaşi grup de persoane, care poate fi numit convenţional “guvernul mondial”. Totodată, el atrage atenţia că măsurile luate până în prezent pentru salvarea zonei euro nu au avut decât un caracter cosmetic şi cu efect pe termen scurt.

În luna septembrie, aminteşte el, după ce finanţistul George Soros a chemat la o reformă radicală a UE, fără să propună în acest sens nimic concret, preşedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, a propus pentru salvarea UE introducerea obligaţiunilor europene comune.

Până în prezent, fiecare stat din zona euro emite propriile obligaţiuni şi are propria sa datorie. În caz de reformă, se propune unificarea tuturor obligaţiunilor şi emiterea unor obligaţiuni unice ale zonei euro, scrie Smirnov pe blogul său.

Este vorba, potrivit lui, de crearea unui spaţiu unic al datoriei. Această idee a fost sprijinită deja, cu mult entuziasm, de Franţa, Germania şi Italia – principalele ţări din zona euro.

Liderii acestora au încercat deja să convingă parlamentele din ţările lor pentru a susţine introducerea unor obligaţiuni unice. Chiar şi Vaticanul s-a pronunţat pentru un stat unic european, mai aminteşte el.

Introducerea unor obligaţiuni unice va limita în mod semnificativ independenţa membrilor din zona euro, consideră economistul citat, indicând că statul nu va mai fi capabil să finanţeze în mod independent deficitul bugetar şi va fi obligat să contacteze Centrul /Bruxellesul/ ca să-i aloce bani. În fine, obligaţiunile unice vor impune introducerea unui buget unic al UE.

Astfel, în opinia sa, bugetele naţionale vor fi practic eliminate, iar toate veniturile fiscale vor fi transferate la Bruxelles, iar acolo se va decide cine şi cât să primească din bugetul comun.

În cele din urmă, cheltuielile participanţilor la zona euro vor fi decise la nivel central. Aşa cum încearcă să convingă adepţii introducerii obligaţiunilor unice, aceasta va permite stabilirea unei discipline fiscale pe ansamblul zonei euro, explică Smirnov.

Astfel, concluzionează el, introducerea obligaţiunilor unice facilitează crearea noului stat pe continentul european Statele Unite ale Europei, în care toate ţările membre îşi vor pierde independenţa şi vor coborî la nivelul unor autorităţi locale.

Ţările afectate profund de criză vor ajunge direct sub controlul unui comisar UE /Smirnov face aici aluzie la o iniţiativă recentă a Olandei/ şi în custodia Comisiei Europene, structura care va decide formarea bugetelor “naţionale”.

În acest caz, mai scrie expertul amintit, comisarul european va fi în măsură să intervină în guvernarea unei ţări aşa cum fac în prezent administratorii numiţi de instanţă în cazul societăţilor falimentare.

Împotriva ţărilor care se vor face vinovate, Bruxellesul va recurge la o varietate de sancţini, de la pierderea dreptului de vot în UE, până la restricţionarea accesului la fondurile europene, prognozează sumbru economistul leton. “Va fi o dictatură ceva mai drastică decât în URSS”, susţine el.

Un al doilea val al crizei, aşteptat anul viitor, va aduce UE în pragul colapsului, iar ţările europene vor fi puse în faţa alegerii – fie un stat unic, fie falimentul.

“De fapt, nu va fi nicio alegere, vor face aşa cum li se va spune”, mai crede economistul de origine rusă, care anticipează că, la sfârşitul crizei, şi SUA vor înceta să mai existe. Întreaga planetă va fi guvernată de un guvern mondial.

Dmitri Smirnov a devenit cunoscut în 2008 când a fost arestat de serviciile de securitate letone pentru “atentat la adresa sistemului financiar al ţării”, după ce anticipase o agravare a crizei economice în Letonia şi o devalorizare a monedei naţionale. Avertismentul său a fost confirmat de realitate ulterior.

Sursa: Financiarul.

Părintele Gheorghe Calciu, despre necesitatea unei noi revoluţii spirituale

2011-11-20T17:05:00.001+02:00

Mîine se împlinesc cinci ani de cînd s-a mutat la Cer părintele Gheorghe Calciu, cel care ne-a fost şi ne este călăuză pe drumul luat la fondarea Asociaţiei şi a revistei ROST. Cu acest prilej, fraţii de al Război întru Cuvînt au scos la iveală un interviu mai puţin cunoscut al părintelui Gheorghe Calciu, realizat de actualul părinte episcop Ignatie Trif (ales recent arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe a Spaniei şi Portugaliei) la Radio Reîntregirea Alba Iulia. Părintele vorbeşte şi aici despre credinţa românilor din perioada interbelică şi a noastră, a celor din anii 2000, despre pătimirile de la Piteşti, despre cum s-a preoţit, despre cum s-a întărit duhovniceşte în prigoana la care a fost supus la sfîrşitul anilor '70, înainte de a fi arestat din nou, despre cum a făcut închisoare politică şi în timpul lui Ceauşescu, despre Mişcarea Legionară, despre elite, despre greco-catolici şi convertirea heterodocşilor la ortodoxie în America... Vă invit să-l ascultaţi.

Dumnezeu să-l ţină în ceata drepţilor Săi pe dragul nostru părinte!

Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa - interviu la Radio Reintregirea Alba Iulia

Asculta mai multe audio diverse

Apostolia Tv - o zi dedicată părintelui Gheorghe Calciu

2011-11-19T11:25:00.018+02:00

Apostolia.tv, televiziunea Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale și Meridionale, transmite în direct Conferința de comemorare a Părintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa, care face parte din ciclul de conferinţe comemorative ”Martor”, dedicate martirilor mărturisitori din temniţele comuniste.

Transmisiunea a început azi la ora 09:30 şi va dura pînă la orele 17:30 (ora Franței). În acest moment este difuzat un interviu acordat de părintele Calciu, în toamna lui 2006, monahului Moise Iorgovan de la Oaşa (autorul cărţii "Valeriu Gafencu - Sfîntul Închisorilor" şi al unei excelente serii de dialoguri cu mari figuri ale rezistenţei anticomuniste). Părintele vorbeşte despre ce l-a atras în Frăţia de Cruce (organizaţia de tineret a Mişcării Legionare), despre faptul că această organizaţie era una fundamental creştină (şi precizează că nu l-a deturnat duhovniceşte, ci dimpotrivă l-a întărit în credinţă) şi de elită (din punct de vedere intelectual şi al caracterului celor care aderau). "Eram învăţaţi să luptăm pentru Hristos şi pentru Ţară. (...) În Frăţie eram educaţi în spirit creştin, patriotic şi de corectitudine, nu făceam politică propriu-zis. (...) Această mişcare a fost de inspiraţie divină. Ideile ei erau creştine şi implicit morale. (...) Moţa şi Marin sînt martiri ai lui Hristos, că pentru el au murit în Spania" - spune părintele Calciu.

UPDATE
Continui să redau aici declaraţii făcute de părintele Calciu în interviul acordat monahului Moise. "Consider că liderul Mişcării Legionare, Corneliu Zelea Codreanu, este un martir. El şi-a ispăşit greşelile prin martiraj. (...) Mişcarea Legionară a greşit după căderea în politicianism de după moartea Căpitanului. (...) Denigrarea Mişcării a început odată cu naşterea ei şi continuă pînă azi, pentru că diavolul nu doarme."

UPDATE 2
Părintele Calciu povesteşte despre programul duhovnicesc din închisoare. "În închisoare, împreună cu alţi deţinuţi foarte credincioşi, făceam rugăciunea continuă. (...) Toţi eram preocupaţi de cele spirituale la intrarea în închisoare. Dar puţini aveau o bază teologică. (...) Eu şi alţii am învăţat Evanghelia pe de rost, după texte redate de cei care le ştiatu pe bucăţi de săpun."

UPDATE 3
Pr. Calciu: "Prin "reeducarea" de la Piteşti s-a urmărit distrugerea noastră sufletească. Noi nu ne-am dat seama la început. Ne gîndeam că vor doar informaţii de la noi. Unul dintre noi, Mircea Şoltuz, ne-a spus că el va declara tot ce vor vrea cei care ne torturau şi că nu-i este frică de asta, ci de ce va urma după asta. A fost marea lui intuiţie: pentru că după cădere starea sufletească era îngrozitoare. (...) După ce au început chinurile, o vreme încă puteam să ne mai rugăm, dar pe urmă dominanta era teroarea... (...) Cred că Dumnezeu a îngăduit reeducarea de la Piteşti pentru a ne smeri, căci noi ne consideram mai buni decît alţii, salvatori ai neamului".

UPDATE 4
"După ce am ajuns la Jilava, am început din nou să mă rog. Atunci, stînd cu Costache Oprişan în celulă, m-am întors la Hristos. Pînă atunci, revenirea mea în rezistenţa faţă de comunişti, declaraţiile prin care le-am răsturnat procesul reeducării au fost doar o revenire a demnităţii. Toată rezistenţa mi-am bazat-o pe demnitate şi pe ideea de dreptate. Tot de la Dumnezeu a fost şi asta, dar eu nu conştientizam. La procesul "tortionarilor" în care am fost acuzat am fost foarte dur şi am dat pe faţă tot adevărul, că nu noi am pus la cale reeducarea, ci partidul comunist şi Securitatea, prin liderii lor. Tot procesul a fost răsturnat de mine, chiar dacă ei au încercat să mă oprească" - pr. Calciu.

UPDATE 5
Filmul interviului s-a încheiat şi continuă conferinţa în biserică. Sînt invitaţi să vorbească d-nii Marcel Petrişor şi Demostene Andronescu. Dl Petrişor detaliază fazele "reeducării" şi procesul celor consideraţi vinovaţi. Dl Andronescu istoriseşte cum l-a cunoscut pe pr. Calciu şi ce reprezintă părintele pentru conştiinţa românească.

UPDATE 6
La această oră (14.00, ora României), în biserica românească din Paris se slujeşte parastasul pentru părintele Calciu.

UPDATE 7 (15.30)
Vorbeşte dl Răzvan Codrescu despre personalitatea părintelui Calciu.
Lucian Popescu, ucenic al părintelui Calciu, a adus mărturii despre viaţa sfinţitoare a celui evocat, din dosarele de la Securitate, pe care le-a cercetat.
A avut un cuvînt de mulţumire invitaţilor şi de îmbărbătare pentru noi toţi şi ÎPS Iosif.

Legătura dintre politicile contra familiei şi criza economică

2011-11-17T20:01:00.001+02:00

Fragmente din articolul Life and family issues underlie all economic issues in global debt crisis: author:

“Ceea ce nu înţeleg majoritatea experţilor, politicienilor, lobbiştilor, bancherilor şi a societăţii civile cu privire la criza economică din Europa şi din restul lumii occidentale este strânsa legătură dintre criză şi politicile anti-viaţă și anti-familie.

Creşterea dimensiunilor statului, monopolul deţinut de corporaţiile uriaşe asupra resurselor lumii, dependenţa tot mai mare de stat a omului obişnuit, datoriile incredibil de mari şi imposibil de acoperit atît ale statelor, cît si ale cetăţenilor privaţi sunt rezultatul slăbirii politicilor de protejare a familiei ca unitate de bază a societăţii, spune economistul John Medaille.

Economia nu este o gnoză mistică accesibilă doar cîtorva iniţiaţi. Ea se bazează pe oameni şi pe nevoile lor. Pe scurt, are loc o stagnare a creşterii populaţiei în ţările cele mai avansate economic, susţinerea avortului legal şi a măsurilor contraceptive determinând scăderea ratei totale a fertilităţii cu mult sub nivelul de înlocuire. Mai puţini oameni, familii destrămate şi un număr tot mai mic de căsătorii înseamnă, în mod firesc, mai puţină stabilitate economică, o cerere mai scăzută de bunuri şi servicii şi o capacitate mai slabă de producere a acestora.

Cinci lucruri stau la baza economiei: problema demografică, proprietatea asupra pămîntului, resursele naturale, munca şi banii. Prejudicierea oricăruia dintre ele conduce la prejudicierea tuturor celorlalte.
Greşeala pe care o fac statele moderne este că înlocuiesc sau elimină funcţiile care erau iniţial îndeplinite de familie.

Conservatorul şi euroscepticul Daniel Hannan, membru în Parlamentul European, rezuma, într-un articol din Sunday Telegraph, opinia generala a oamenilor din întreaga Europa:
“Ei nu înţeleg de ce Bruxelles-ul încearcă să soluţioneze o criză a datoriilor prin încurajarea creării mai multor datorii. Ei nu înţeleg în ce mod este ajutată Grecia dacă i se bagă pe gât şi mai multe datorii.
Ei nu înţeleg de ce interesele naţionale ale statelor membre sunt sacrificate de dragul menţinerii zonei euro. Ei nu înţeleg de ce UE accelerează tocmai politicile care au declanşat iniţial această criză.”

În Europa, starea de derută socială se transformă în furie în timp ce eşecul monedei Euro şi chiar al intregului “proiect european” – cel al creării unui superstat – pare tot mai evident.

(traducere: Irina Bazon)

Răzvan Bucuroiu: "Sînt extremist!"

2011-11-15T22:20:00.002+02:00

Vă recomand să citiţi un interviu pe care mi l-a acordat dl Răzvan Bucuroiu, directorul revistei Lumea Credinţei, cu prilejul numărului 100 al acestei publicaţii. Veţi avea prilejul de a intra în culisele unei întreprinderi de suflet şi de a-l cunoaşte ceva mai bine pe un veteran al jurnalismului creştin, care a încercat, dimpreună cu alţi cîţiva gazetari şi publicişti, să organizeze şi să dea forţă laicatului ortodox. Redau aici un fragment.

- Sunteti autorul celei mai citite si indragite reviste crestine din Romania, "Lumea Credintei", un proiect care cere si din partea celui care il face... credinta. Cum ajunge un om de televiziune si presa sa-l cunoasca pe Dumnezeu?

- A-L cunoaste pe Dumnezeu, in cazul meu, nu cred ca este cuvantul potrivit. A-L banui, poate, a-L intui, a spera ca pricep macar o catime din haul acesta luminos care este Dumnezeu si in care ni se cere permanent sa plonjam. Misterioasa fiinta, cu totul paradoxala pentru omul cazut, chiar daca ne-a vorbit, si chiar daca intr-o pornire de totala, de dumnezeieasca iubire, S-a intrupat prin Hristos, aratandu-Se! Dar va dati seama ca si omul, la randul lui, reuseste sa-L surprinda permanent pe Dumnezeu! Il surprinde prin marii sfinti si prin marii pacatosi.

In cazul meu, strict, pot spune ca taranul roman: "Mai, nu degeaba sta numele pe om". In dictionarele de nume, Razvan (nici nu am alt nume) inseamna botezat a doua oara. Si asa a si fost! Nu a ajuns botezul din cristelnita, de la biserica Sfantul Gheorghe Nou din Bucuresti, facut cu fereala de unchiul meu, care tocmai iesise dupa sapte ani de puscarie politica. Si spun asta deoarece, crescand, nu am lucrat in nici un fel in mine harul primit prin botez, ci am "lenevit", toropit in necredinta acelor vremuri, ca atatea generatii de copii si tineri. Familia nu m-a sprijinit cu nimic in credinta. Dumnezeu insa, in marea lui dragoste, nu m-a lasat chiar de izbeliste si m-a pus in fata unei intalniri esentiale, capitale. O experienta totala...

- Sa inteleg ca v-a influentat cineva decisiv in credinta?

- Nu m-a influentat, m-a luminat! De-a binelea si ireversibil. Tarziu, pe la 24 de ani, l-am cunoscut pe Dumnezeu prin pictorul Sorin Dumitrescu. La atelierul lui din strada Venerei, acasa la el sau la mine, in convorbirile lui cu cei care apartineau la acea data, subteran, intelighentiei crestine, dar mai ales la biserica Sfantul Silvestru. Acolo slujea cel mai mare pescar de oameni, cel care avea o nada speciala pentru intelectuali: parintele Galeriu. Ei bine, odata intrat pe mana acestuia, jar mancai!

Carbunele fierbinte al credintei, al cunoasterii lui Dumnezeu, ti se parea ca roua diminetii langa parintele Galeriu. Aveai sentimentul ca poti face orice gest extrem in credinta (te gandeai chiar la calugarie, la asceza aspra etc.) si ca poti pricepe cu mintea orice taina langa omul acela deosebit. Era cunoasterea in libertate. Si era exact ceea ce comunistii nu suportau: cunoasterea si libertatea! Parintele Galeriu a pastorit o comunitate de oameni liberi. Eram ca niste atlanti, sau ca niste robinsoni fericiti in marginalizarea lor, pana in momentul in care, in august 1989, Securitatea, prin oamenii ei, a dat buzna peste parintele in casuta parohiala, in puterea noptii, l-au batut cu salbaticie si l-au umilit, spurcandu-i hainele preotesti. Un act de intimidare, brutal, nebunesc, dracesc. Unul dintre agresori - erau "deghizati" in hoti - i-a cerut soptit iertare, atunci cand a iesit pe usa. Parintele l-a iertat, cu entuziasm, pe loc! Insa ne marturisea noua, celor veniti sa-l vedem pe patul de spital, ca a avut momente de slabiciune in timpul agresiunii, momente de frica omeneasca, in care nu se putea ruga cu toata taria. Bietul parinte! Cum sa ridici mana asupra acestui sfant?!

Lectia de Inviere

- Care este prima amintire legata de credinta pe care o aveti?

- Despre prima amintire mi-ar fi greu sa vorbesc, deoarece nu am "inventariat-o" ca atare, insa pot sa va povestesc despre emotia pe care am trait-o in Capela Ingerului, in Biserica Sfantului Mormant din Ierusalim. Acolo, la kilometrul zero al credintei noastre, in epicentrul spiritual al lumii iudeo-crestine, te poti cunoaste cu adevarat. Acolo, in acel loc zguduitor, iti verifici si urmaresti trairile, acolo afli despre tine insuti mai multe decat in intreaga viata! Stateam la coada, printre ceilalti pelerini, sa intru si eu in acea bisericuta scunda, de doar cativa metri patrati. Langa mine erau oameni veniti de pe toate continentele, de toate rasele si culorile, cu nenumarate probleme, cu neputinte, cu necazuri, cu drame in suflete. Emotia era covarsitoare, caci urma sa intram aplecati, aproape pe branci, exact in locul unde a fost mormantul Domnului si sa atingem piatra pe care a zacut trupul Lui chinuit timp de trei zile, pana la Inviere. Atleticul calugar grec, care monitoriza traficul si asigura fluenta cu forta bratelor, era inflexibil: fiecare grup de doi sau trei pelerini nu sta acolo mai mult de doua minute!

Caci, nu-i asa?, trebuiau sa ajunga sa intre toti acei oameni, care venisera la mormant. Preocupat sa intri si tu, sa nu ratezi ocazia, te trezesti impins brusc cu fruntea pe lespedea rece. Auzi ca prin vis sfaraitul lumanarilor de ceara si murmurul cuvintelor celorlalti "colegi" de pelerinaj, spuse in limba lor. Si atunci apare blocajul perfect. Ce sa-L rog eu, o mana de tarana, pe Dumnezeu, exact in locul ingroparii Lui? Stau cu fruntea lipita pe "pista" Invierii, pe rampa de lansare in vesnicie, in locul in care s-a consumat minunea cea mai mare dintre toate. Cu capul golit de orice gand si de orice emotie, fara necazuri apasatoare, fara neputinte fizice, ajuns in Tara Sfanta cu usurinta - nu ca altii, care si-au vandut pamantul ca sa-si poate lua un bilet pana aici - eram incremenit in propria uluire. De fapt, eram incremenit in intimitatea lui Dumnezeu. Acolo, in locul stramt si intunecos al tainei Invierii, neavand ceva greu pe suflet, neavand musai ceva de cerut, pur si simplu incetezi sa respiri si sa gandesti. Din acel moment esti preluat. Esti in realitatea fara timp, fara trup si fara logica omeneasca a Invierii. Asta a si fost lectia pe care mi-am luat-o: lectia de Inviere, care a pus total intre paranteze, pentru doua sau trei minute, existenta mea de care eram perfect constient si, pe alocuri, chiar incantat...

- S-a repetat acea emotie si altadata?

- Eram in postul Sfintelor Pasti, acum cativa ani. Inainte de Saptamana Mare, am avut un incident serios de sanatate, care a necesitat o internare. Acolo, la Urgenta, mi s-au prescris medicatie si regim de spital, cu alimentatia aferenta. Dupa postul prin care trecusem pana atunci, a fost o usurare. Cam vinovata insa, chiar daca motivata pe deplin medical. M-am externat marti, iar in Joia Mare, cand toata lumea crestina isi plange nesabuinta stramosilor, dar si propria indolenta, am ajuns si eu la biserica. Acolo, dupa slujba, am intrat in altar doar sa vorbesc cu parintele, necajit ca nu eram si eu in randul lumii. Stia de patania mea si m-a ingenuncheat brusc sub patrafir. Nu eram pregatit, nu ma gandeam la asta, dar m-am supus. A fost o spovada "pe scurt", intensa, fara floricele descriptive si paranteze inutile. Tot asa cred ca se spovedeau soldatii pe front, inainte de lupta, in vecinatatea mortii. Repede, firesc si sincer. Am primit dezlegare sa ma impartasesc, iar cand am facut-o am plans cu lacrimi de recunostinta. De unde nici nu ma gandeam ca voi avea un Paste normal in derularea lui (de la tristete la bucurie), am avut parte de un Paste memorabil: numai bucurie, si inca una pe care am considerat-o nemeritata! Asa vezi cat de bun este Domnul, cum Isi face simtita prezenta in lucruri simple, aparent. Numai oamenii - din prostie sau siretenie - complica lucrurile, Dumnezeu este simplitate, bunatate si darnicie...

Continuarea în Formula As.

S-a înfiinţat Liga distributistă

2011-11-10T21:39:00.001+02:00

Comunicat de presă

1. Ce este distributismul

Materializare a principiului creştin de dreptate socială, distributismul s-a cristalizat teoretic la începutul secolului XX, propunând o a treia cale, între capitalism şi socialism-comunism. Corifeii distributismului sunt englezii G.K. Chesterton (1874-1936) şi Hilaire Belloc (1870-1953). În ţara noastră, independent de distributismul occidental, principiile distributiste şi-au găsit reflectarea în doctrina ţărănistă a partidului lui Ion Mihalache (devenit, după unirea cu partidul lui Maniu, Partidul Naţional Ţărănesc).

Distributismul se întemeiază pe trei principii: răspândirea largă a proprietăţii productive (o lume a micilor proprietari şi întreprinzători), subsidiaritatea (descentralizare şi păstrarea activităţilor la nivelul cel mai de jos la care pot funcţiona) şi solidaritatea (binele comun asigură binele individual).

Distributismul nu este doar o doctrină economică, ci un model filosofic, economic, social şi cultural întemeiat pe tradiţia şi valorile creştine. Spre deosebire de socialism-comunism şi de capitalism, distributismul nu este exclusivist, el poate coexista cu alte sisteme şi chiar funcţiona în cadrul lor. Nuclee distributiste există şi vor exista în toate societăţile (au existat chiar şi în trecutul nostru comunist, prin cooperaţie, prin producătorii agricoli din zonele necooperativizate şi prin atelierele meşteşugăreşti). Distributismul nu agreează nici colectivismul centralizator, nici individualismul care dezbină societatea. El presupune existenţa unei reţele, a unei pânze de păianjen în care fiecare nod depinde de nodurile din jur şi care contribuie la rezistenţa ansamblului.

Comentând turneul de conferinţe al lui Phillip Blond („regele filosof“, ideolog al Partidului Conservator britanic) în Statele Unite, ziarul „Washington Post“ din 17 octombrie 2011 concluziona: „Distributismul a devenit probabil cea mai atrăgătoare idee care s-a născut pe ruinele colapsului economic de la începutul secolului al 21-lea – şi asta în mare măsură datorită faptului că posedă cel mai mare potenţial de a arunca o punte peste prăpastia care separă curentele ideologice…“.

2. Înfiinţarea Ligii distributiste române

Din noiembrie 2011, distributismul are, în Liga distributistă română „Ion Mihalache“, o asociaţie cu caracter profesional şi social care îşi propune să disemineze, să promoveze şi să sprijine aplicarea paradigmei distributiste, apărând totodată interesele reprezentanţilor şi adepţilor distributismului din ţara noastră.

Liga distributistă a fost înscrisă în Registrul persoanelor juridice fără scop patrimonial din sectorul 1 Bucureşti la data de 1 XI 2011 sub nr. 140. Liga distributistă este o asociaţie deschisă atât către persoanele fizice, cât şi către persoanele juridice, care pot deveni membri activi ori membri simpatizanţi. Primul membru de onoare al Ligii este Compania Passe Partout – Dan Puric.

Pe Facebook funcţionează deja, de câteva luni, un grup de peste 900 de simpatizanţi ai distributismului.

Blogul „A Treia Forţă. România profundă“ este din noiembrie 2011 şi blogul Ligii distributiste.

Logo-ul Ligii distributiste este leul bizantin (în reprezentarea dintr-un mozaic) pe fundalul culorii steagului bizantin.

Cu voia bunului Dumnezeu, Liga merge înainte!

În memoria Părintelui Gheorghe Calciu, la cinci ani de la trecerea sa la cele veşnice

2011-11-07T11:57:00.000+02:00

Cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Părintelui nostru Mitropolit IOSIF, sâmbătă 19 noiembrie 2011, la Catedrala mitropolitană Sfinţii Arhangheli din Paris va continua ciclul de conferinţe comemorative MARTOR, dedicate martirilor mărturisitori din temniţele comuniste, şi nu numai.

Programul întregii zile va fi consacrat memoriei celui care a fost Părintele Profesor Gheorghe Calciu Dumitreasa.

Înaltpreasfinţitul Iosif va cuvânta în deschiderea comemorării şi va sluji parastasul de veşnică pomenire pentru Părintele Gheorghe, trecut la cele veşnice în urmă cu cinci ani, într-o marţi, pe 21 noiembrie, de Intrarea Maicii Domnului în Biserică.

Prigonit, Părintele cunoaşte reeducarea şi izolarea totală, trece prin multe din temniţele româneşti, în două perioade de detenţie. Condamnat în 1948 la opt ani de închisoare - dar va face cincisprezece -, având capăt de acuzare « activitate împotriva siguranţei statului ». Trece prin puşcăriile din Piteşti, Gherla, Jilava, Viişoara (domiciliu forţat), fiind eliberat în 1964. Cea de a doua detenţie va debuta în anul 1978, când va fi acuzat de « furnizare de informaţii unei puteri străine », fiind condamnat la pedeapsa cu moartea. Pedeapsa va fi însă mai apoi comutată în zece ani de temniţă din care, sub « presiunea occidentului », nu va face decât aproape şase ani. Ajunge la spitalul de nebuni de la Jilava, apoi la închisoarea de la Aiud, alternând între aceasta din urmă şi celulele securităţii.

Eliberat din nou în 1984, un an mai târziu începe exilul său în Statele Unite ale Americii.

Programul zilei

09h30 – Cuvântul de deschidere al Înaltpreasfinţitului Mitropolit IOSIF.

09h45 – În temniţă cu Ghiţă Calciu. Masă rotundă cu IPS Iosif, Marcel Petrişor – scriitor, Demostene Andronescu – poet.

12h00 – Viaţa Părintelui Gheorghe Calciu, film interview realizat de monahul Moise de la mânăstirea Oaşa.

12h30 – Slujba Parastasului. Agapă.

Expoziţie de fotografie. Vânzare de carte.

14h00 – Bucarest – la mémoire mutilée, film (1990) de Sophie Martre, operator Horia Lapteş, colaborator Radu Boruzescu –regizor.

15h00 – Părintele Calciu – predania trăită, masă rotundă cu IPS Iosif, Răzvan Codrescu – jurnalist, scriitor, Lucian Popescu – jurist, teolog.

17h00 – Părintele Calciu şi biserica Sfinţii Arhangheli din Paris, prezentare a părintelui Constantin Târziu.

17h15 – Întrebări şi răspunsuri, la un ceai.

Vânzare de carte.

Mediatorul zilei este părintele Emilian Marinescu, consilier cultural.

Departamentul Cultural al Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale şi Meridionale vă pune la dispoziţie, spre cumpărare, următoarele titluri:

- Fericiţi cei prigoniţi (alcătuită de maicile de la Diaconeşti), ed. Bonifaciu.

- Părintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii (alcătuită de maicile de la Diaconeşti), ed. Bonifaciu.

- Viaţa părintelui Gheorghe Calciu (alcătuită de maicile de la Diaconeşti), ed. Christiana, 2007.

- Introducere in omiletica părintelui Calciu, de Lucian D. Popescu, ed. Christiana (conţine şi cele şapte predici).

- Cărţile spiritului, de Constantin Oprişan, ed. Christiana.- Crucile pustiei. Poeme neptice, de Răzvan Codrescu, ed. Christiana.

- Piteşti, de Dumitru Bacu, ed. Christiana, cu o prefaţă de pr. Gh. Calciu.

- Testamentul părintelui Calciu, de Răzvan Codrescu, Claudiu Târziu, Lucian D. Popescu, ed. Christiana.

- Quelque part à l’est, de Marcel Petrişor, ed. Opera Magna, 2011.

- Cumplite încercări, Doamne, de Marcel Petrişor, ed. Christiana, 2011.

(Mitropolia.eu)

Doi martiri bălăcăriţi de promotorii homosexualităţii

2011-11-07T00:51:00.000+02:00

COMUNICAT DE PRESĂ

CERCUL STUDENȚESC ”FLOAREA DE FOC” a luat act, cu indignare, de apariția unui articol în ziarul Evenimentul Zilei care, pe lângă evidenta propagandă pe care o face homosexualității, manipulează și lovește în două dintre personalitățile pe care asociația și le-a ales ca repere, atunci când s-a înființat: Mircea Vulcănescu și Vasile Voiculescu. Mai exact, este vorba despre un articol care prezintă oprimarea homosexualilor români de-a lungul timpului, așa cum este relatată în recent apăruta broșură Homoistorii – material de propagandă și manipulare – finanțat de către Trust for Civil Society in Central and Eastern Europe, realizată de unul dintre principalii promotori ai homosexualității în România.

Folosirea lui Mircea Vulcănescu și a lui Sandu Tudor în discursul pro-homosexualitate

Articolul din Evenimentul Zilei prezintă un fragment din mai sus amintita broșură, în care este relatată într-o manieră manipulatoare o altercație dintre Mircea Vulcănescu și Sandu Tudor, ca urmare a unei campanii de presă pe care cel din urmă a pornit-o împotriva lui Petru Comarnescu – cunoscut ca fiind homosexual. Redăm mai jos fragmentul în cauză:

„Penumbra densă din jurul homosexualităţii era, din când în când, risipită deliberat şi interesat prin manevre belicoase menite să incrimineze de regulă o personalitate sau alta. Este cazul scandalului în care a fost antrenat prestigiosul grup cultural Criterion şi care ţintea în homosexualitatea lui Petre Comarnescu. Sandu Tudor, directorul publicaţiei «Credinţa», lansează în anul 1934 o virulentă campanie de presă împotriva a ceea ce numea «cavalerii de Curlandia ». Scandalul îl avea la origine pe tânărul balerin gay Gabriel Popescu, ţinta vizată a scandalului era neîndoielnic Comarnescu şi, prin ricoşeu, întregul grup Criterion condus de acesta. Unul din cei vizaţi indirect, Mircea Vulcănescu, preferă aplicarea directă a unei corecţii fizice pravoslavnicului jurnalist Sandu Tudor, chiar în redacţia acestuia. Petre Comarnescu, cu mult mai vulnerabil, decide să-l provoace la duel pe Zaharia Stancu, ajungându-se doar până la etapa trimiterii de martori. Este însă actul final al întâlnirilor publice organizate de Criterion, acestea urmând a fi interzise cu aviz de la poliţia vremii.”

Exponenți ai mișcării isihaste Rugul Aprins transformați în vectori ai homosexualității

Cercetând broșura, am descoperit cu stupoare că, pe lângă fondatorul mișcării isihaste Rugul Aprins – Sandu Tudor ( ieroschimonahul Daniil de mai târziu), și Vasile Voiculescu este folosit pentru legitimarea homosexualității, astfel că atât romanul „Zahei Orbul”, cât și sonetele poetului sunt folosite pentru a demonstra că Vasile Voiculescu „nu condamnă nici chiar homosexualitatea de uz carceral”, ba mai mult – i se atribuie o „genialiate homoerotică”.

Pervertirea memoriei martirilor români din perioada comunistă în favoarea homosexualității este o jignire adusă poporului român, un incalificabil act de intoleranță și nu în ultimul rând un atentat la identitatea națională

În legătură cu cele expuse anterior facem următoarele precizări:

Asocierea martirilor români Mircea Vulcănescu, Vasile Voiculescu și Daniil Sandu Tudor cu interesele meschine ale grupărilor pro-homosexualitate reprezintă un act de ignoranță, dispreț și batjocură la adresa noastră, ca tineri români, creștin-ortodocși. Considerăm iresponsabil atât demersul autorului broșurii Homoistorii, cât și pe cel al jurnalistului de la Evenimentul Zilei, demersuri prin care se dorește falsificarea istoriei recente a neamului nostru. Aceste acte denotă o extremă lipsă de toleranță, frecvent invocată de reprezentanții așa-numitelor minorități sexuale.

În ceea ce îi privește pe Mircea Vulcănescu și pe Sandu Tudor trebuie menționat că ambii au fost lideri ai Asociației Studenților Creștini Români în perioada interbelică, implicându-se activ în problemele studențești și în viața publică. Primul a fost discipol al lui Nae Ionescu – mentorul generației interbelice, și al lui Dimitrie Gusti; a colaborat cu Familia, Cuvântul Studențesc, Criterion, ș.a. După ocuparea țării de către URSS a fost întemnițat, fiind considerat „criminal de război”. A trecut la cele veșnice pe 28 octombrie 1952.

Este un gest incalificabil faptul că la doar câteva zile de la împlinirea a 59 de ani de la mutarea la ceruri, imaginea îi este terfelită în demersuri menite să legitimeze homosexualitatea – căreia, cu siguranță, i s-ar fi împotrivit. Poate, dacă ar mai trăi, celor care îl prezintă ca „vizat indirect” de homosexualitate, le-ar aplica același tratament pe care i l-a aplicat prietenului său din ASCR – Sandu Tudor. Dincolo de acest eveniment izolat, Mircea Vulcănescu și Sandu Tudor au fost prieteni, au slujit acelorași idealuri, au avut aceeași credință.

Alexandru Teodorescu – Sandu Tudor ( monahul Agaton – ieromonahul Daniil de mai târziu) – este cel care a inițiat publicațiile „Floarea de Foc” și „Credința”. El este cel care după o vizită la Muntele Athos, descoperind adevăratul sens al ortodoxiei, înființează mișcarea isihastă „Rugul Aprins”. Din această mișcare spirituală, printre alții au făcut parte: Alexandru Mironescu, Dumitru Stăniloaie, părintele Ioan Culaghin, Bartolomeu Anania, părintele Arsenie Papacioc, Mircea Vulcănescu, părintele Sofian Boghiu, Vasile Voiculescu. După instaurarea regimului comunist, cu toții au fost condamnați la ani grei de pușcărie, inclusiv ieroschimonahul Daniil, care, ca și Mircea Vulcănescu, a murit în închisoare. Printre cei întemnițați s-a numărat și Vasile Voiculescu. Și el a petrecut 4 ani în închisorile comuniste. Bine știute fiind torturile la care au fost supuși deținuții, precum și tratamentul care li s-a aplicat, este incalificabilă folosirea operei lui Vasile Voiculescu pentru legitimarea homosexualității. Doar un ignorant poate născoci așa ceva!

Atât Mircea Vulcănescu, cât și Sandu Tudor și Vasile Voiculescu au crezut în același Dumnezeu, și-au iubit neamul și nu au pregetat să moară asumându-și credința. Au murit ca niște mucenici. Din moment ce au fost creștini adevărați, cum este posibil ca ei să fie asociați cu homosexualitatea? Oare câți dintre așa-zișii homosexuali s-au jertfit ori ar fi capabili să o facă pentru un crez comun și să accepte să moară pentru el? Homosexualitatea nu e un crez, nu poate fi un ideal – e o boală, a fost și va rămâne o boală.

Fără a încerca să minimalizăm personalitatea lui Petru Comarnescu, amintit în broșură, acesta, pentru a se putea afirma, s-a înscris în Partidul Muncitoresc Român, devenit Partidul Comunist Român, în timp ce Mircea Vulcănescu și Sandu Tudor au ales mai degrabă să moară, decât să facă pactul cu fiara roșie. Mai mult de-atât, înainte să moară, Mircea Vulcănescu a spus: „Să nu ne răzbunați!” Alăturarea lor nu face altceva decât să demonstreze că homosexualitatea nu este un model viabil, homosexualitatea nu e un crez pentru care să mori. Homosexualitatea duce la degradare morală. Apariția broșurii Homoistorii dovedește din plin acest lucru. Numai niște oameni fără scrupule pot perverti într-o asemenea manieră memoria unor martiri.

În final ne întrebăm – știe oare Trust for Civil Society in Central and Eastern Europe ce fel de proiecte finanțează? Îi rugăm pe domnii care au tot timpul pe buze toleranța să fie ei înșiși exemple de toleranță și abia mai apoi să o revendice. Rescrierea istoriei este cel mai mare act de intoleranță.

Consiliul de Conducere al CERCULUI STUDENȚESC ”FLOAREA DE FOC”

ROST 103: CRIZA AUTORITĂŢII

2011-11-04T11:31:00.001+02:00

A apărut numărul 103 al revistei Rost, cu tema „Criza autorităţii” (cf. Claudiu Târziu, „Scara virtuţilor intelectuale” – editorial; Răzvan Codrescu, „România între două paradigme”; Răzvan Codrescu, „Criza modernă a autorităţii”; Paul Slayer Grigoriu, „Autoritatea cuvîntului scris”; Vlad Diaconu, „Autoritatea duhovnicească între papism şi sectarism”; Dan Ciachir, „Patriarhul Pavel al Serbiei”).

„Dosarul” numărului (realizat de d-na Lilica Voicu-Brey) este dedicat lui Alexandru Ciorănescu (1911-1999), al cărui centenar se sărbătoreşte luna aceasta. Interviul numărului este cu d-l Răzvan Bucuroiu, directorul fondator al magazinului ilustrat Lumea Credinţei, ajuns la numărul 100.

În întîmpinarea principalului praznic al lunii – Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (8 noiembrie) – vine textul intitulat „La curtea voievozilor cereşti” (Răzvan Codrescu). O altfel de întîlnire cu Sf. Arhanghel Mihail oferă şi filele de jurnal ale „zugrăviţei” de icoane Teodora Roşca („Mărturii despre identitate”).

Printre semnatarii din acest număr se mai numără: Paul Nistor, Radu Preda, Claudiu Târziu într-o ipostază mai puţin cunoscută (cf. grupajul liric „Poeme tîrzii”), Dan Stanca, Sorin Lavric, Elena Dulgheru etc. Ilustraţia copertei – simbolic: axis mundi în amurgul istoriei – aparţine fotografului Irinel Cîrlănaru. (R. C.)

Publicaţia costă 5,9 lei şi poate fi cumpărată de la chioşcurile de presă din toată ţara sau, în sistem de abonament (cu 30% reducere), de la redacţie. În Bucureşti se mai găseşte la Librăria Sophia (str. Bibescu Vodă nr. 19), Librăria Bizantină 1 (str. Regina Maria nr. 50) şi Librăria Bizantină 2 (str. Bibescu Vodă nr. 20). Vedeţi aici librăriile din ţară la care o găsiţi.

Cea mai frumoasă toamnă

2011-11-03T16:02:00.000+02:00

Restul e... discreţie.

Un alt gînd

2011-10-28T11:21:00.001+02:00

Cred că cea mai bună dovadă a credinţei profunde este smerenia. Nimic nu te vindecă de mîndrie mai bine decît cunoaşterea măreţiei lui Dumnezeu şi, implicit, recunoaşterea micimii tale.

Iar cea mai mare putere la care poate aspira un om mi se pare a fi iubirea de vrăjmaşi. La care ajungi numai prin smerenie. Mîndria nu te va lăsa niciodată nici să-l rabzi pe duşman, darămite să-l iubeşti. Şi cu cît eşti mai mîndru, deci mai lipsit de dragoste, cu atît mai departe de Creator şi mai puţin asemănător Lui, prin urmare mai slăbănogit duhovniceşte.

Fericiţi cei smeriţi, căci ei sînt pe calea îndumnezeirii!

Campanie pentru construirea Clinicii Nera de recuperare a bolnavilor de cancer

2011-10-26T16:43:00.000+02:00

Răzleţe

2011-10-25T10:28:00.006+02:00

# Am văzut-o şi pe asta: Geoană să-l omagieze, iar Iliescu să-l aplaude pe regele Mihai I. Însă, am impresia că fie nu i-au ascultat discursul, fie nu-l iau în serios.
# Sînt monarhist din principiu, apreciez ce au făcut pentru România regii Carol I şi Ferdinand I, dar nu (mai) pot susţine această dinastie. Greşelile regelui Mihai I dinainte de comunism şi din postdecembrism, compromisurile sale şi desemnarea principesei Margareta drept moştenitoare a tronului (ceea ce înseamnă, de fapt, că România ar putea încăpea pe mîna lui Radu Duda) mă împiedică să fiu alături de Casa Regală. Nu înseamnă însă că nu respect ceea ce reprezintă regele Mihai, care rămîne unsul lui Dumnezeu. Şi îi urez sănătate şi încă mulţi ani de viaţă, binecuvîntaţi! Simt nevoia să fac această precizare astăzi cînd mulţi ipocriţi se vor întrece în ditirambi "în onoarea" regelui, pe care altminteri îl ignoră sau îl dispreţuiesc.
# Ion Cristoiu le mai bagă un mort în casă celor care glorifică trecutul "partidelor istorice" fără a le cunoaşte istoria. El evocă un nou episod de trădare naţională: "...alianţa PNŢ, PNL şi PSD cu Partidul Comunist Român în cadrul BND 1944 a fost alianţa clasei politice autohtone cu formaţiunea al cărui stăpân - Armata Roşie - forţa Porţile Moldovei şubrezite deja de generalii care-l trădau pe Ion Antonescu pentru a-şi salva pielea. Noua Coaliţie, care va fi câteva luni după 23 august 1944 şi Coaliţie de guvernămînt, adoptă Planul Loviturii de stat, pe care-l trimit la Ankara şi la Stockholm pentru a fi cunoscut de ruşi. Planul cerea „o ofensivă sovietică pe frontul român" pentru înlesnirea loviturii de stat împotriva Mareşalului. Ofensivă sovietică însemna însă înaintarea Armatei Roşii pe teritoriul naţional. O Coaliţie din care făceau parte PNŢ, PNL şi PSD cerea Moscovei nici mai mult nici mai puţin decît să ocupe România!".
# Unii foşti amici de idei continuă să sufere pe tema legionară şi să se dea de ceasul morţii că o asemenea "erezie" nu e condamnată de Biserică. Şi o fac cam ca în bancul ăla cu Bulă: orice le-ai flutura pe sub nas, chiar şi un tramvai, ei tot la legionari se gîndesc. Am toată compasiunea pentru ei şi mă rog, după slabele-mi puteri, să se vindece. Căci se vede că nu e doar un fix, care poate fi demontat pe calea logicii, a argumentaţiei istorice şi teologice şi a bunului simţ.
# Dan Puric a dat deunăzi de pămînt cu televiziunea de prost gust chiar în bîrlogul uneia dintre ele. Şi a mai atras atenţia şi asupra unor importante realităţi ignorate. Vedeţi aici.
# Prinţul Charles îşi asumă rădăcinile româneşti şi explică astfel interesul său pentru ţara noastră. Aici.

UPDATE

Scriitorul Dan Ciachir explică foarte bine legătura monarhului cu Biserica în ortodoxie, în general, şi a regelui Mihai cu BOR, în special.

Un gînd

2011-10-19T10:34:00.000+02:00

Prietenul în momente importante (nu neapărat la nevoie) se cunoaşte. Restul e vorbărie. Se întîmplă ca zilele astea să primesc (noi) confirmări şi infirmări. Şi ce bine e!

Interesant: niciodată nu m-au dezamăgit bătrînii foşti deţinuţi politici care mă onorează cu prietenia lor. Altă şcoală... Au mers şi unii, ceva mai tineri, la şcoala asta. Slavă Domnului!

Va trebui să revin mai pe larg asupra acestui gînd, cîndva.

Cel mai nou chip al „dreptei stîngii”: Noua Republică

2011-10-17T11:52:00.001+02:00

Din motive binecuvîntate, în ultimele luni n-am prea avut timp să mai postez texte proprii pe blog. Pe de altă parte, nici evenimentele nu m-au obligat, prin natura sau importanţa lor, să adopt o poziţie. De pildă, apariţia unui grupuscul numit „Noua Republică”, sub conducerea lui Mihail Neamţu, nu merită comentată, în mod normal. Însă, agitaţia propagandistică din jurul acestei mici falange revoluţionare (cu voie de la poliţie) i-a împins pe cîţiva prieteni de idei să-mi ceară opinia în legătură cu NR. Şi-atunci, o spun.

Mihail Neamţu, la prima întîlnire cu "noii reublicani" de la Bucureşti

Se vede cu ochiul liber că NR nu e decît o afacere pedelistă (ca şi asociaţia Blogary, aşa-zisa Mişcare Populară ş.a.), menită să încerce recuperarea, sub alte măşti dar pentru aceeaşi gaşcă, a unei părţi din capitalul electoral pierdut de PDL. Părerea mea este că NR n-are şanse. În primul rînd pentru că mesajul ei nu se deosebeşte fundamental de cel al PDL şi al lui Traian Băsescu, ba şi susţine aşa numita „doctrină Băsescu”. Formal, desigur, discursul e mai elevat, iar entuziasmul jucat cu oarecare talent, dar s-au mai vaccinat şi românii între timp. Şi dacă nu te afirmi ca o alternativă la actuala putere, nu te bagă nimeni în Parlament. Pe bună dreptate.

În al doilea rînd pentru că oamenii care au organizat-o, în frunte cu Neamţu, nu sînt credibili, ca unii care pînă mai ieri au fost în slujba statului sub guvernarea PDL (de altfel, liderul NR nu e liber să critice puterea cu adevărat) şi mai au şi alte tinichele de coadă.

În al treilea rînd pentru că suferă de „internită” – adică se rostogoleşte promiţător pe internet (i-auzi, ca bulgărele de zăpadă!) pentru a deveni praf şi pulbere în viaţa reală. Pe pagina virtuală a organizaţiei au aderat deja cîteva mii de persoane, după spusele lui Mihail Neamţu. La prima întîlnire în Bucureşti însă, au participat abia 100 de oameni.

Şi mă opresc aici cu pricinile de ratare ale NR, căci despre ea veţi citi o analiză mai aplicată în numărul pe noiembrie al revistei „Rost”.

Una peste alta, nu cred că NR va păcăli prea multă lume că este adevărata „Dreaptă” politică, pe care o aşteaptă cam de mult o parte dintre români. Printre sloganurile mobilizatoare şi declaraţiile de principii se vede urzeala neoconservatoare. Normal, căci nu putem avea o Dreaptă autentică fără oameni de dreapta. Or oamenii de dreapta nu se formează într-o „organizaţie de bază”, prin „muncă de convingere” şi „învăţătură ideologică”, pentru că Dreapta, înainte de a fi o opţiune politică, este un mod de viaţă. Nu devii un om de dreapta decît în măsura în care eşti construit interior aşa (şi te poţi descoperi mai tîrziu). Omul de dreapta se dovedeşte prin raportarea la tradiţie – şi la cea cu „t” mic şi la cea cu „T” mare. O cultură a Dreptei îl ajută pe omul de dreapta să se afle pe sine şi totodată să-şi descopere rostul, căci în multe cazuri structura interioară este mîlită de mentalitatea curentă, „sinistră” (în sensul etimologic al cuvîntului), şi are nevoie de o desvrăjire. Iar o elită a Dreptei (în sensul de lamură profesională şi morală, care înţelege să se dăruiască pentru binele public) ar putea oferi o viziune pentru restaurarea României şi coagula un pol de dreapta. Însă, o elită a Dreptei nu are nici un spor într-o lume dominată autoritar, dacă nu chiar totalitar, de mentalităţi stîngiste. Dovadă că, în perioada postdecembristă, toţi liderii politici autodeclaraţi de dreapta s-au dovedit impostori, mai devreme sau mai târziu. Şi cercul se închide.

În concluzie: cîtă vreme nu avem o cultură tradiţională (de dreapta) solidă şi marcantă la nivel macro (care să cultive principiile şi valorile specifice, începînd cu primatul spiritului), nu vom avea nici oameni politici de dreapta şi nici partide de dreapta. Vom continua să ne amăgim (sau nu) cu surogate ale Dreptei – un fel de „dreapta stîngii”, cum bine spune dl Răzvan Codrescu –, cu rezultate nenorocite precum cele din guvernările CDR, ADA, PNL-PSD şi PDL & Co.

LATER EDIT

Băieţi cu mentalitate de fetiţe neputincioase

Dintr-un interviul pe care mi l-a acordat d-na Tia Şerbănescu, un diagnostic precis:

- Am văzut că dl Lăzăroiu, de cînd a devenit ministru, spune şi mai multe basme. Nu se dovedeşte nici domnia atît de matur pe cît i-ar cere formaţia de sociolog. Şi e interesant ce feste îţi poate juca subconştientul. În cazul dlui Lăzăroiu avem de-a face cu complexul femeii neajutorate care aşteaptă un salvator. Dînsul vorbeşte despre partide Alba ca Zăpada, Fetiţa cu chibrituri, Capra cu trei iezi… Domnule, nu apare nicăieri un Harap-Alb,un Făt-Frumos, un Prîslea cel Voinic, un Greuceanu, un bărbat serios, sănătos, care să se lupte cu zmeul, să aducă soarele şi luna de pe cer, să o salveze pe Ileana Cosînzeana. Numai fetiţe amărîte. Vă daţi seama ce jalnic e? Cine să voteze aşa ceva?

O nouă carte de Constantin Virgil Gheorghiu

2011-10-17T08:56:00.000+02:00

Librăria şi editura Sophia (str. Bibescu Vodă nr. 19, Bucureşti, lângă Facultatea de Teologie) vă invită joi, 20 octombrie 2011, ora 17.00, la o nouă lansare de carte: Condotiera, de Constantin Virgil Gheorghiu, în traducerea din limba franceză a lui Gheorghiţă Ciocioi (Editura Sophia, Bucureşti, 2011, 200 pagini, format 13x20 cm).

Conceput în maniera unei tragedii antice, sub patronajul „Condotierei”, Preasfînta Născătoare de Dumnezeu, Maica celor sărmani şi obidiţi din mirificul ţinut al Vrancei, romanul ilustrează oprimarea cotidiană de sub regimurile ţărilor răsăritene aflate în spatele Cortinei de Fier. Aşa cum se întîmplă adesea la Virgil Gheorghiu, trama poliţistă – punctul de plecare al intrigii fiind o crimă de care este acuzat un monah, săvîrşită de Sărbătoarea Naţională, zi în care invadatorii, deveniţi conducători ai Republicii Penitenciare Române, supuneau întreg poporul la marşuri şi defilări forţate, prin care acesta să-şi manifeste ataşamentul faţă de regim – se indreaptă către un fel de taină, în sensul religios al termenului, întreţinînd pe tot parcursul cărţii o reflecţie metafizică şi poetică asupra condiţiei umane.

Prin Condotiera – roman ce a cunoscut mai multe ediţii în limba franceză, fiind tradus, încă de la apariţie, în numeroase limbi – Constantin Virgil Gheorghiu, preotul-romancier, confirmă, fără umbră de îndoială, că este unul dintre cei mai de seamă scriitori contemporani.